Poeme de Radu Chiorean

A mai trecut

un an de când ai murit
și fiecare an sunt 365 de zile
lungi cât un metru și jumătate de fier
cu brațele larg deschise în neant
am așezat fiecare mormânt
la marginea mării
să treacă valurile
să treacă fiecare picătură de apă
peste un gol a cărui profunzime
am devenit eu
încă mai aștept să-mi spui
că m-ai mințit
că ți-ai găsit o stea de unde să
te joci cu mine de-a viața și moartea
de unde mă privești cu atâta
putere
și într-o zi o să cobori
mai frumoasă
ca să te iert

Acum

apele pe care le-am întins
s-au întors la mine
mai tinere
mă spală de secetă
mă curăță de tăișul sabiei
îneacă cușca de patimi
rup lacătul din piept
îmi cântă dinăuntru
purtându-mi trecerea prin
ochii unui copil

într-o lume de eșafod
și începuturi umane
fiecare cuvânt atârnă de ștreang
printre strigăte de lut
se aprinde focul
din mormântul nopții
pe rug arde
prima jumătate a mea

stau pe cenușa mândriei
în adâncul pădurii de zăpadă
învelesc urmele
mieilor ce s-au oprit din plâns
vârfurile degetelor se înalță
dincolo de margini
peste lumina tulbure
sărutând
prima treaptă de cer
nu-mi mai trebuie oglindă
acum mă văd în El

Apa

apa a înviat
deschide cercul minții
curge pe oasele bătrâne
și firele transparente de sânge
inundă retina cu imagini zidite
urcă pe albia ființei
trecem în formații de unu sau trei
brăzdând durerea cu plugul nopții

prin fereastra înzăpezită
se întrevede o mântuire
patru ramuri de măslin
patru tigri sărind peste ziuă
cel de jos
sfârtecând carnea
până la dumnezeire

Eu sunt

o coastă ruginită și netedă ca un bibelou
urcând și coborând muntele
în fiecare zi cu sânge de piersică
fără a naște

apa mi-a ajuns până la genunchii albiți
liniștea s-a întins atât de mare și densă
încât a făcut o gaură în timp
dincolo se vede strălucirea unei taine
ce a murit aici
nu mai sunt păsări
doar zborul lor căutând la nesfârșit
o creangă de măslin
gratii de umbre îmi taie fața
ascunsă adânc într-o melodie
curgându-și firul roșu pe partea nevăzută
a stâncii
prin clipa bronzată cu melancolie
inima bate într-o scoică de plumb

apa s-a ridicat la cerul învinețit
și-l sprijină pe două cuvinte
din mână în mână trec piroanele
sângerând suspinul mamei
prin mâini încleștate trece viața mea
ca un mănunchi verde veștejit
căutându-și placenta
a mai rămas insula câtorva ferestre
ce-mi trage inerția
spre un loc fără formă și conținut
de-o transparență veșnică