Mircea Popa, Alexandru Aciu (1875-1954), poetul Sălajului

Estimated read time 27 min read

Printre puținii poeți pe care Sălajul i-a dat literaturii noastre, doar două nume au ajuns în mod obișnuit până la noi, cel al lui Ioniță Scipione Bădescu, originar din Răstolț, mare prieten cu Eminescu, stabilit în Botoșani, unde a condus publicația „Curierul românesc”, și Alexandru Aciu, originar din Hidig (Măerişte), trăitor în Șimleu Silvaniei. Dacă despre cel dintâi aveam date precise și numeroase, provenite și din calitatea sa de prieten și susținător al lui Eminescu, despre cel de-al doilea acestea lipseau aproape cu desăvârșire, el nereușind să-și adune versurile risipite prin numeroase publicații ale timpului, într-un volum care să-l reprezinte. A trebuit să vină harnicul și informatul istoric al Sălajului, Marin Pop, care, într-un studiu amplu și temeinic, a oferit, cu mare bogăție de amănunte, întreg traseul biografic al luptătorului pentru cultură și dezvoltare locală, Alexandru Aciu, a cărui viață a fost, așa precum a altor intelectuali interbelici, puternic ancorată în sfera politică a epocii, caracterizată prin devotamentul dovedit pentru Iuliu Maniu și partidul acestuia… A rămas însă de lămurit și de reconstituit drumul său literar, întrucât acesta s-a numărat printre poeții începutului de veac XX din Transilvania, care a afișat o largă paletă de abordări lirice, menite de a întreține acel sentiment al dorului de trecut și de tradiția satului românesc, care a pregătit și anticipat mișcarea de la „Sămănătorul” și din jurul „Familiei” bihorene din perioada sa crepusculară. Poet de coardă minoră, ca atâția alții din Transilvania acelui moment, el nici nu a ajuns să-și adune poeziile scrise într-un volum de sine stătător, renunțând la un moment dat să scrie poezie, dedicându-se politicii și activităților administrativ-culturale, domeniu în care a repurtat unele recunoașteri și aprecieri.
Alexandru Aciu a văzut lumina zilei la 16 septembrie 1875, într-o familie modestă de la țară (tatăl era tâmplar), dar care s-a bucurat de unele recunoașteri nobiliare, în urma diplomei primite de un strămoș legendar de pe la anul 1564, care a atras asupra lui atenția principelui Ardealului.
După studii făcute în satul natal, a urmat cursurile inferioare ale liceului la gimnaziul călugărilor minoriţi din Şimleu Silvaniei, pentru cele superioare mutându-se la călugării premonstratensi de la Oradea. La terminarea lor, în 1896, și luarea bacalaureatului, s-a înscris la Academia de Drept din Oradea, de unde a fost însă exmatriculat, împreună cu alţi 16 colegi protestatari, în urma solidarizării cu cauza devenită arhicunoscută în cercurile presei vremii, reprezentată de curajosul contestatar Lucian Bolcaş. I s-a încuviințat să se înscrie la Universitatea din Cluj, pe care a absolvit-o în 1900. Anii de stagiatură de la Arad l-au dus la concluzia că orașul este prea legat de forțele politice guvernamentale maghiare, ca să poată rezista ca supleant și titular, astfel că a optat să revină la Cluj și Șimleu, spre a-și lua doctoratul în Drept (1907). E momentul în care dobândind calitatea de avocat se căsătorește cu Letiţia Vicaş, fiica protopopului din Măerişte, deschizându-și propriul cabinet avocațional la Tăşnad. Acum se implică și în activitatea Astrei, activând cu succes în Despărțământul Șimleu al Astrei, sub auspiciile căruia a ținut conferinţa „Despre testamente” (1912). În 1914 a fost încorporat și trimis pe front, unde a obținut gradul de căpitan. La 10 noiembrie 1918, a luat parte la constituirea Gărzii Naționale Române din Șimleu, salutând victoria trupelor noastre pe front și preluarea puterii de către români. A fost ales secretar al CNR şi comandant (împreună cu Coriolan Meseşan) al Gărzii Naţionale Române din Şimleu, fiind delegat la Adunarea Națională de la Alba Iulia, unde a făcut parte din Marele Sfat Naţional. Între timp, situația de acasă s-a deteriorat, în urma intervenției trupelor bolșevice ale lui Béla Kun, care au comis nenumărate atrocități printre români, arestând pe fruntașii lor politici sub acuzația de „trădători de patrie”. Mulți dintre ei, între care și Al. Aciu au fost urcați cu forța într-un vagon, având ca destinație Debrețin, unde urmau să fie judecați, trimiși la închisoare sau în lagăre de concentrare. A fost salvat în ultima clipă de apariția unui tren cu soldați români, când a reușit să scape, ajungând la Şimleu la 1 mai 1919. Aici a fost numit prim-pretor al plasei Şimleu (7 mai 1919), ales deputat de Sălaj în primul parlament al României, unde a fost promovat senator. În anii 1926-1927, situația s-a repetat, fiind ales preşedinte al organizaţiei judeţene Sălaj a PNŢ. În această calitate a luat parte, la 18 martie 1928, la Bucureşti, la o mare adunare naţională a PNŢ, unde a luat cuvântul, afirmând: „Am venit să vă aduc un salut din «Ţara Sălajului», din ţara lui Bărnuţiu, arhanghelul poporului român din Ardeal şi unchiul iubitului nostru şef Maniu. Vă aduc cuvântul solidarităţii acestui popor al Sălajului al cărui suflet bate alături de al dv. şi ale cărui dureri sunt şi ale dv. Iată pentru ce am venit aici, de la 800 Km departe de inima ţărei”.
Acțiunea s-a repetat la Alba Iulia, „cetatea întregirii neamului românesc” unde, la 6 mai 1928, a avut loc o mare adunare naţională, la care au participat peste 100.000 de persoane, între care s-au numărat și mulți sălăjeni. În calitate de președinte al organizaţiei judeţene a PNŢ-Șimleu, și ca senator, Alexandru Aciu a mai primit o sarcină, fiind numit, în perioada 1928-1931, prefect de Sălaj, ocazie cu care a fost sărbătorit cu mare fast la instalare, prin participarea sătenilor din satele Supur, Bobota, Derşida, Măerişte, Moiad, Șărmăşag, Giurtelec, Uileac şi Criştelec. Adunarea a avut loc în fața băncii „Silvania”, al cărei director devenise. Salutând mulțimea, el a mulţumit celor adunaţi pentru sentimentele de simpatie exprimate.
Ca prefect, i-a revenit sarcina organizării alegerilor în 1932, când a fost ales din nou deputat al Sălajului. În campania electorală a fost sprijinit de Societatea culturală „Sălăjana”, condusă de Clara Maniu, și de societatea culturală studenţească cu același nume, în cadrul căreia Alexandru Aciu a fost ales membru de onoare. I-a fost recunoscută și prețuită activitatea publicistică și literară, desfășurată ani de zile în paginile unor publicații transilvănene, precum „Gazeta Transilvaniei” și „Tribuna”, „Tribuna literară”, „Familia”, „Românul”, „Gazeta de duminică”, unde a colaborat cu foiletoane, poezii, articole diverse, în 1925, devenind chiar editor-proprietar al ziarului „Gazeta de duminică”, care a apărut într-o primă serie la Șimleu Silvaniei, în 1904 sub conducerea lui I.P. Lazăr și Ion Pop Reteganul, formulă care a dăinuit până în 1905, când stingându-se din viață Ion Pop Reteganul, în locul lui este adus Dionisie Stoica, redactor până atunci al ziarului „Poporul român” al lui D. Birăuțiu, din Budapesta. Seria a doua a revistei „Gazeta de duminică” a dat impuls colaborărilor soției sale, Elena Aciu n. Fabian (1876-1955), profesoară la Liceul de fete din Beiuş, autoare a numeroase piese de teatru și a unei monografii despre mama lui Iuliu Maniu, Clara Maniu, născută Coroianu (1937). Piesele acesteia, în număr de cinci, sunt scrise în versuri, dovedesc o oarecare cursivitate și calități scenice atractive, fiind jucate la diferite serbări școlare. Ele sunt: Ileana Cosânzeana, piesă alegorică în trei acte, cu cântări și jocuri (1924), Bunica (1926), Rosamunda, alegorie euristmatică în 4 acte și un tablou (1933), Cuiburi, piesă ocazională (1935), Țara mea, piesă alegorică cu cântări și dansuri pentru copii de grădiniță și școli primare (1935). Între timp, Alexandru Aciu a deținut funcția de director de bancă (Banca Silvania), dar în momentul în care Elena Fabian a renunțat la învățământ (1934), familia Aciu s-a mutat la Cluj, nu înainte ca prietenii și cunoscuții din Șimleu să organizeze o adevărată sărbătoare de adio, la care a luat parte și patronul său spiritual, Iuliu Maniu. În chip asemănător a fost sărbătorit și la Cluj, în 1935, la împlinirea a 60 de ani de viaţă, unde a răspuns printr-un discurs, în care a subliniat nevoia de „credinţa strămoşească” şi de apărare a acesteia.
Dictatul de la Viena a alungat familia din Cluj, soții Aciu stabilindu-se temporar la Arad și Ineu, unde fostul demnitar a funcționat ca notar. La revenirea la Cluj, în noile condiții controlate de comuniști, fostul demnitar a intrat în vizorul noii Securităţi, și, deși era bătrân și bolnav, a fost urmărit de agenții acesteia, hotărâți a-l aresta la orice mică abatere. Sunt ani petrecuți în nesiguranță și teamă, de presiunea cărora a fost salvat de moartea survenită la 15 ianuarie 1954, fiind înmormântat, într-un total anonimat, la Cimitirul Central din Cluj.
Pentru unii, numele lui Al. Aciu nu le-a rămas în memorie atât ca om politic, ci mai ales ca scriitor, avocatul sălăjean făcându-și debutul în poezie în „Tribuna literară” de la Sibiu, pe când era student. Ulterior a publicat poezii în „Tribuna poporului” de la Arad, la „Familia” de la Oradea și „Gazeta de duminică” de la Șimleu Silvaniei, obținând o oarecare notorietate poetică prin melodicitate și delicatețea sentimentului. Chiar dacă ele nu s-au ridicat la un nivel artistic de mare efect, în esență ele au contribuit la sporirea interesului localnicilor pentru literatură, la cultivarea lecturii și imagismului liric. O notă proprie mai vizibilă o dovedesc poeziile publicate în „Gazeta de duminică”, el intrând în rândul admiratorilor lui Eminescu și prin poezia Eminescu-Coșbuc din „Familia” din 1901. Numele său poate fi întâlnit și în alte publicații transilvănene, fără a depăși însă un stadiu de acceptabilitate ridicat. Putem lua ca stadiu de comparație versurile apărute între anii 1901 și 1902, în paginile ziarului „Tribuna poporului” de la Arad, unde este prezent în anii 1901-1902 (respectiv de la numerii 227-241/1901 și de la numerii 4 până la numerii 85 din 1902). Titlurile acestor poezii vorbesc despre aria tematică a acestora, cum ar fi: Fără noroc, Ziua sfântă, Un birt, În inimile noastre ești, An vechi, an nou, La biliard, Schimbare, Cântați, cântați, Zâmbet, Dormi, îngerașul meu, V-ați supărat, La masă, Rază învingătoare, Vioară, Înc-o bere, Oboseală, la Vale, Tu mi-ai fost, În ceasul învierii, În gară, Dor, Nu pe mine m-ai iubit, Sub streșina casei mele, Ce copile, ce frumusețe, Doarme, iată-ntreaga fire, Trei fire, Îngerii, Ai strălucit și-ai dispărut, O icoană din trecut, În valuri, Mama, De-aș fi, Plânge păsăruica, Adio, Al celor săraci, Vremea, Când soarele apune, Amândoi la o măsuță, Grijea vine, Rândunelele, La H., Pe la ferestruica voastră. E perioada dominată de poezia de dragoste, împletită cu sentimentul de venerare a satului și a credinței religioase. Cele mai multe atestă fibra eminesciană decepționistă, dar, mai apoi, registrul poetic se îmbogățește cu tematica socială, cu cea național-patriotică. Perioada de depășire a începuturilor modeste din „Familia”, când cântă mai ales iubirea și natura, va fi urmată de una mai viguroasă și mai limpezită artistic, care va începe cu colaborarea (din 1904) la „Gazeta de duminică” din Șimleu Silvaniei. Aici, poeziile sunt datate, fapt care ne va ajuta să reconstituim geografia lirică a poetului, cu drumurile sau etapele unei creații legate de anumite evenimente trăite în peisajul sălăjean sau în localitățile pe unde a fost silit să peregrineze: Hidig, Șimleu Silvaniei, Zalău, Arad, Beiuș, Cluj. Nivelul de expresivitate al poeziei lui Aciu e unul destul de redus, cu multe versuri ratate, dar și cu unele care exprimă, într-o limbă clară și cursivă, anumite stări psihologice de inadaptare, punctate de note pesimiste, aflate încă sub dependența unor anumite modele, între care îi putem identifica pe Eminescu, Goga, Iosif, Coșbuc. Generația lui, după cum o mărturisește, a crescut sub influența directă a curentului eminescian, care și-a păstrat dominația printre tinerii scriitori ce bat la poarta literaturii la sfârșitul secolului al XIX-lea. Mărturia acestei dependențe stă poezia sa, Eminescu-Coșbuc, apărută în numărul 11/1901 din „Familia”, construită pe antiteza dintre curentul „pesimist” eminescian și cel al robusteții luptei cu viața, de tip coșbucian. Redusă la sintagma „nepăsător și rece”, poezia eminesciană nu e percepută în totalitatea valențelor ei semantice, ceea ce face din această Ars poetica o destul de modestă întrupare artistică, redusă la o opoziție de limbaj poetic dintre cei doi poeți: „Din morți se scoală. Vine, / Privește-n jur de sine / Poetul plângător, / Nepăsător și rece – / Prin lumea noastră trece / Lipsit de orice dor. // Deodată, el tresare; / Plângând, văzând în cale / O ceată de copii / Scârbit, întoarce fața / Și îl cuprinde greața / De-a lumii nebunii… // «Cumplita mea durere/ Și visurile mele / Odată le-am deplâns / Copii, care nu știți încă / Ah, ce-i durerea-adâncă / Lăsați-vă de plâns! // Un demon rău odată / În inima-mi curată / Făcutu-s-a stăpân: / Și mi-a răpit dulceața / Și mi-a sfărâmat viața, / Cadavru să rămân. // Și Musa se-mbrăcase / În haine-ntunecoase / Nemărginitul dor / S-a spulberat în lume / Ducând cu el un nume / Și-un glas spăimântător, // Venit-am a vă spune / Să n-ascultați minune / Nici glasul fermecat: / Cu el să v-amăgească / Și suflet să răpească, / Un demon a jurat! // Frumoase, dulci cuvinte, / Cu psalmi pe buze sfinte, / Pătrunzi din glasul meu / Și nu scăpați de ele, / Cuprinși pe veci de jele / Ah, plânge-veți mereu. // În suflet ele intră / De moarte se descântă / Și de-un amor păgân – / Pierduta fericire / Și dorul de perire / În urma lor rămân. // Voi n-auziți, din munte / Cu glas frumos pătrunde, / Cum râde de voios! / Și dulcea veselie / De-a lui vibrare-nvie / Ca soare luminos. // Coșbuc, iubite frate, / O, vină și abate / O ceată de copii / Ei vreau să mă imite. / Și vor să se-nmormânte / Sărmanii toți de vii. // Tu, cântă-le iubire / Și dulce fericire / Și dragoste de neam, / De-aș mai trăi, cu pace / Doar și eu asta-și face / Dar mort, putere n-am. // Dezmeardă-ntreaga lume / Să-mi uite chiar de nume, / De sufletul trudit. / Revarsă-n toți dulceață, / Revoacă-i la viață / Cu glasul tău vrăjit! // Căci o să aibă vreme / Și demonul, să-i cheme, / Precum m-a fost chemat / Tot dorul să mi-l stângă / Atunci, ah, pot să plângă / Precum i-am învățat» // Mă duc; aud cântare/ Deie dulce desfătare / – Cântați copiilor! // Nepăsător și rece. / Din lumea noastră trece / Lipsit de orice dor.” Poezia, datată „Șimleul Silvaniei, 1901”, dovedește totuși o slabă percepție a universului eminescian în totalitatea lui, fiind construită, destul de schematic, pe elemente de diferențiere semantică, fiind una puțin reprezentativă în rândul poeziilor închinate poetului național, dar având totuși meritul de a evidenția amploarea influenței pe care și Eminescu a exercitat-o asupra întregii generații de poeți care i-a urmat. Pornind de la această constatare, vom încerca să surprindem locul lui Al. Aciu în constelația lirică a momentului. E cazul să observăm că în anii colaborării lui la „Familia”, mai toți poeții prezenți în această etapă de sfârșit a revistei, cu excepția lui Coșbuc, sunt îndeobște începători, de talia Mariei Cunțan, Margaretei Moldovan, Aurel Ciato, Zaharia Bârsan, V.B. Muntenescu, Carol Scrob etc., după cum la „Gazeta de duminică”, obișnuiții poeți sunt Veronica din Sălaj, Emil Sabo, Antoniu Pop, Petre Dulfu, Ștefan Cucu, Emil Chiffa, Al Munteanu al lui Vasile, Maria Ciobanu, Cornelia din Moldova, Sandu Argintaru etc., adică în întregime de slabă calitate artistică, așa cum nici el, Al. Aciu, nu putea să exceleze, dependența de tiparul eminescian poate fi lesne depistat, în versuri ca: „De ce mi-ai ieșit în cale / Cu ochii tăi cei dulci, albaștri, / De ce mi-ai răsărit spre jale, / De ce-mi acoperi cu lumină? / Întunecata vieții cale” etc. Sau: „De ce-aș putea să plâng mereu / Dar eu nu știu să plâng / Dar despoiat să râzi e greu / E toamnă azi în sânul meu / Și veșted al meu crâng” (Toamnă). Inserția unui element social („despoiat”) e reluată și în altă parte, comparând lipsurile sociale cu patimile lui Isus: „O! De-ai veni anume să vezi al tău popor. / Ai plânge de durere, azi, cât suntem de goi / S-a stins iubirea sfântă, nădejdea, ori ce dor. / Departe ești Isuse, departe azi de noi!” Apelul la o divinitate protectoare este prezentă și în alte poezii ale lui Al. Aciu, dar, în general, poezia de dragoste vede în iubirea care s-a dus, un element de nostalgie și aducere aminte, așa ca în poezia Te văd, al cărei final e tipic eminescian. Reproducem poezia Te văd din „Gazeta de duminică” (nr. 25, 19 iunie 1904, p. 4), spre a ne da seama de calitățile artistice ale autorului ei:

„Te văd prin vis, te văd adeseori
Curată, dulce și atât de bună!
Căci inima-mi e tot acea nebună
Și tremură și azi de-atâtea ori,

Un suflet alb și dulce am iubit,
Parfumul sfânt al vieții trecătoare,
În ochii tăi a dragostei culoare,
A veșnicului dor nețărmurit.

E vis deșert și spulberat demult.
A fost, a fost, dar astăzi nu mai este,
Din zile dulci rămase o poveste.
Și mult mi-e drag în veci s-o tot ascult.”

Evoluând astfel ca un poet al satului și credinței tradiționale, Al. Aciu, se manifestă și ca un fin receptacol al sentimentului nostalgic al părăsirii cuibului familial ocrotitor, deoarece acesta îi oferă puterea de a rezista în fața durerilor vieții, precum în poezia La cuibul vechi:

„Grăbit, aprins pornește câte-un dor;
La cuibul vechi o pasăre pribeagă…
Unde-ncepui copilăria dragă
La vatra veche, cum nu pot să zbor!

Pe-acolo știu cireșii dulci povești
Și plopii nalți de șoapte se-nfioară
Fără sfială pasărea coboară
Spunând un dor din zările cerești.
Atât de mult mă stăpânește un dor
Să nu mai fiu tot pasăre pribeagă
Unde-ncepui copilăria dragă,
La cuibul meu – dar de nu pot să zbor?”

Revenirea periodică în satul natal aduce bucurii dar și tristețe, învăluită în faldurile atât de înrădăcinate ale poeziei populare:

„Mi-e dor bădițo, dor!
Azi satu-ntreg e mort și gol
Și tu, de când te-ai dus din sat,
Chiar horile mi le-am uitat
Și plâng, și fusul stă-n fuior
Mi-e dor, bădițo, dor.”

Poezia satului și tematica dezrădăcinării de tip sămănătorist pot fi depistate în mai multe din poeziile scrise de el în această vreme. Caracteristică pentru ilustrarea acestui sentiment este lirismul de tip ocazional, prilejuit de regretul că nu poate fi de față la evenimentul cultural al Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, cu care a colaborat fructuos în trecut, pe linia Astrei. Mesajul său pentru ele e o frumoasă pagină de spirit militant menit să amintească tuturor îndatoririle avute. E vorba de o acțiune ce a avut loc în iunie 1906, la Zalău, pe care o îmbracă în versuri adecvate (Un salut adunării femeilor române sălăjene):

„Îndepărtat de vatra dulce,
La ziua cea de sărbătoare,
Trimit cu drag și eu – acasă
Din câmpul inimii o floare.

Gândind la voi, din depărtare
Rostesc cu drag o rugăciune:
Căci Domnul ni-a scutit podoaba
De gerul greu și de furtune!

Mândria sufletelor noastre,
Rămâi frumoasă și curată
Fii semn al înfrățirii noastre
Prin dragoste adevărată.

Împodobește aceste plaiuri,
Mlădițe scumpe să ne crești
Nădejdea sufletelor noastre,
Prin darul tău s-o întărești!

Tu azi ești virtutea noastră
Și a femeii vrednicie,
Iar noi vărsăm gândind la tine,
O lacrimă de bucurie!”

Acest gen de adâncă comuniune cu satul, cu viața și tradițiile lui, transpare și într-o poezie cu puternice implicații intime, La moartea tatălui meu, concepută ca un dialog imaginar cu mama:

„Căsuța ta-i de-acum pustie!
N-ai cine să te înțeleagă!
O, nu mai ai pe nime-n lume,
Ca lui să-i fii atât de dragă!

E rece inima cea caldă
Comoară sfântă de iubire
Și în mormânt se înfioară,
Simțind a ta nefericire!

Din ceruri, luminând-o noaptea,
Coboar-a Domnului lumină;
E mângâierea lui cea dulce,
Cărei și vii și morți se-nchină.

Tu, care dăruiești viață,
Și raze d-albe dimineții,
Și dăruiești cu-nțelepciune,
Răspuns și sfârșit vieții:

Tu, care mângâiere sfântă
Dai inimei îndurerate:
Fii binecuvântat, Preasfinte,
Stăpâne dulce și-ndurate!”

O adevărată poezie în stilul Goga descoperim în poezia La vatra noastră, apărută în „Gazeta de duminică” din 1906, cutreierată de frumosul gând al aducerii aminte a copilăriei trăite sub semnul mântuitor al credinței:

„La vatra noastră cea curată
Pribeag, când sufletu-mi străbate
O vatră – ești, mai strălucită
Decât o sută de palate!

Ce mică ești! Abia ne-ncapi azi,
Și totuși ești atât de mare,
Din focul tău, o lume-ntreagă
În suflet astăzi îmi apare.

O lume strălucită, care,
A fost ca-n veci să nu mai fie!
Cu soarele, cu florile,
Cu visul din copilărie!

Când patru frați ședeam pe vatră,
– Isus iubește copilașii –,
Râdea spre noi din cea icoană,
Râdeau spre noi și îngerașii!

Tuspatru, îngerașii mamei,
În clipe de grea încercare,
Când îngânam un «Tatăl nostru»
Privind la mama fiecare:

Se-nsenina a tatei frunte,
Uita necazurile grele,
«Ascultă, Doamne, îngerașii,
Părinte, scapă-ne de rele!»”

O altă poezie, intitulată Dor („Tribuna”, nr. 90/1902), cheamă la luptă pentru eliberarea din chingile unei robii străine: „Și lănțuit de patimile grele, / Și întristat de cruda înrobire, / Le scutură a lanțurilor fiere/ Ce îi lipsesc de-a lui nemărginire.” În aceeași „Tribună a poporului” de la Arad, la care a colaborat destul de mult în anii 1901-1903, descoperim o altă poezie intitulată Plânge păsăruica, propunând cititorilor înfățișarea unei scene de familie, cu univers etic subiacent. În această sferă a trăirilor imediate se situează și deplângerea morții unui prieten, care reînvie elogiul prieteniei: „Ah! Ce folos de-a noastre lacrimi! / Tu dormi pe veci în cel mormânt / Că ai căzut de-atâtea patimi / Să-ți ierte cel milos și sfânt!” (Adio, Arad, 9 decembrie 1902). Un stadiu mai evoluat atestă poezia cu titlul Bisericuța veche, din „Gazeta de duminică” (1904), reînviind un moment liric creștinesc, cu trimiteri la venerarea trecutului:

„Bisericuță dragă, ce îndelungă vreme,
Chemai la mângăiere poporul încercat
Cuprins de-nduioșare, parcă te văd și astăzi
Unde sub semnul crucii spre cer te-ai înălțat.

Bisericuță dragă, bătrână, umilită,
Unde-ai putut cunoaște pe Dumnezeul mare
Demult ești risipită, dar eu te văd și astăzi
Și când te văd, lumina în suflet îmi răsare!”

În același stil cucernic, vădind o adevărată propensiune spre motivele cu caracter religios, ne întâmpină în poezia Vin Paștile (nr. 1/1904):

„Vin Paștile frumoase, mai vin!
La cuibul său va fi azi fiecare,
Dar numai eu rămân în depărtare
Cu sufletul de dorul vostru plin!

Vin Paștile – și raze râd pe cer
S-a-mpodobit și cerul și pământul
Să-l laude azi toate pe Preasfântul
De-a cărui raze, lacrimile pier!

E ziua sfântă, ziuă de plăcere,
Nădejde dulce-n inimă-mi învie
Va fi o zi de bucurie,
O zi frumoas-a sfintei învieri!

Ce am dorit și-atât am așteptat
Se va-ntrupa și pentru noi Cuvântul
Ah! ruga ta să o asculte Sfântul
Ce luminând, din morți a înviat!”

Cu oarecari rezerve, putem afirma că poetul Alexandru Aciu știe să surprindă cu destulă autenticitate tribulațiile ființei născute la sat și care va purta mereu cu sine icoanele dulci ale copilăriei. Numite reminiscențe din Șt. O. Iosif sau din Goga pot fi depistate în aceste ecouri lirice prilejuite de evocarea lumii dragi pe care a lăsat-o în urmă. Tema pribeagului și a celui născut spre a fi victima suferinței adâncesc senzația de copleșitoare dizarmonie lăuntrică, așa cum o putem întâlni în poezia Frământare (nr. 46/1905), în care declară: „Eu nu-s născut să pot iubi / Eu m-am născut a suferi”, solicitând divinității înțelegere. O altă poezie în stil sămănătorist este cea intitulată Pe pragul tău, propunând o reîntoarcere în timp, în sătucul de odinioară, martor al copilăriei fericite: „Mi-e drag sătuțu-n care ești / Vecinii, între cari trăiești / Și horile ce le horești / Și ruga care o rostești!” Același stil nostalgic-evocator domină și poezia Acasă, în care face elogiul casei natale, și a ipostazei de „orfan”, datată în localitatea de naștere, unde a ajuns cu prilejul morții tatălui său. Reîntoarcerile în trecut, pe firul pânzei de păianjen, dau naștere la o împletire caracteristică a motivului fundamental, cel al satului, cu acela, mai profund, al credinței străbune, unde pot fi identificate anumite reminiscențe metafizice care conferă delicatețe și rafinament poeziei evocatoare a lui Al. Aciu. Edificatoare în acest sens este poezia Iubirea mea, echivalând cu o spovedanie sub patrafir: „Tu, care te-ai născut în iesle / Al umilinței împărat! / O, vino, intră-mi iar în suflet / Și-l luminează înc-odat! // Copil, cu inima curată, / Te așteptam cu-atâta dor / Colindătorii la fereastră / Păreau al îngerilor cor. // Chiar sfântul Iosif din icoană, / Cu bucurie-mi râdea. / Iar Maica Sfântă-mbujorată / La fiul său cel sfânt privea. // Suna «O veste minunată» / Crepară dalbe, mândre zori, / Trei crai lui Isus se-nchinară / Și ceata mândrilor păstori. // Intrau colindătorii-n casă / Cu ei Crăciunul drag intra, / Și-atât de dulce bucurie, / În inimă mi să-ncuiba. // Azi Domnul m-a adus acasă / Din vremuri, glasuri dulci ne vin… / Ah! Îngeri-mi răsar azi iarăși, / Ca-n vremuri, farmecul divin!”
Șirul poeziilor intimiste continuă, dar nu toate conțin mărturisiri ale inocenței copilărești, pe care el a reușit să le contureze cu oarecare dexteritate. Elementul distinctiv față de alți poeți de generație este încorporarea elementului religios, știința invocației divinității ca element de salvare divină. Într-o substanțială parte din poezia sa, Al. Aciu devine un adevărat poet religios, demn de luat în seamă sub acest raport, la care se poate adăuga poezia naționalist-patriotică, coardă lirică de substanță prezentă la toți poeții transilvăneni ai vremii. Semnificativă sub acest raport este poezia Eroii, concepută ca un adevărat elogiu adus luptătorilor pentru dreptate și adevăr. Iată un fragment: „Ei spulberă întunecime / Croind a neamului cărare / Ah! fie binecuvântată, / Căci sfântă-i lupta lor și mare. // Cu lauri lumea-i încunună / Pe cei chemați spre nemurire! / Eu simt atâta bucurie / Aici în dulcea mea neștire.”
Așa cum observam anterior, poezia sa se definește tot mai mult ca o chemare sub flamura largă a libertății, și conceperii divinității ca o formă de îndreptare a multiplelor situații de împilare și nefericire umană. Vom cita în acest sens poezia intitulată Coboară din ceruri!, un fel de Ars poetica, în care eul poetic devine o formă de rugăciune (aluzia la poezia Rugăciune de O. Goga nu o socotim deloc deplasată) pusă în serviciul celor mulți: „Văd aripi albe de sus coborând / Blând holdele tremură-n lungi închinări / Se-nchină lumină de flori milioane / Pătrunse de taina prea dulcei visări. // Potop de lumină s-așterne alene. / Și lung codrii cântă, uimit eu i-ascult. / Durerea întreagă din lumi risipite, / Păgânele doruri a lumii demult. // Popoarele strigă: Duh sfânt al iubirii / Revarsă-ți puterea cu limbă de foc, / Trezește în suflete dorul luminei / Cuvântul ce duce un neam spre noroc // Deschide-mi atuncea și graiul meu. Doamne, / Mărirea iubirii ce drag să o cânt: / Coboară din ceruri lumină eternă / Coboară deasupra-mi, o, Duhule sfânt!” În altă parte, apelează la simbolistica numelui lui Moise, pentru a transmite neamului situația de așteptare în care se află, pentru a exprima nevoia unui conducător care să ne ducă la libertate: „Între stânci, de sete, / Moare un popor / Negăsind putere, negăsind izvor, / Unde e prorocul / Cu toiagul lui? / Am avea toiaguri… / Dară Moise nu-i!”
Poet al timpului său, puternic implicat în mișcarea politică a luptei pentru libertate și independență națională, Alexandru Aciu se vrea și în poezie un deschizător de drumuri, un profet care se jertfește pentru a obține drepturile dorite de neamul său. Având în vedere țelul luptei politicii naționale, el rămâne un exponent de frunte al neamului său, dorind să-și dubleze lupta pe teren politic cu aceea din domeniul literar. Putem aminti astfel rolul avut de el în înființarea și conducerea Despărțământului Tășnad al Asociațiunii, acolo unde s-a afirmat la început ca un element de nădejde pentru neam și țară. Ulterior, când a fost invitat să participe la adunarea generală a acestui despărțământ, el a răspuns printr-un vers inspirat ce poate servi ca motto pentru întreaga sa activitate pusă în slujba neamului și a ideii naționale: „Răsune cântarea, ce inimi aprinde, / Ce varsă-n suflete farmec și dor / Cântarea, ce aripi de raze întinde, / Din cer să ne-aducă dulceață, amor!”
Chiar dacă creația sa poetică nu s-a ridicat la un înalt nivel artistic de creativitate, opera literară a lui Alexandru Aciu poate sta mărturie a spiritului de devoțiune al sălăjenilor pentru ideile înaintate ale timpului, pentru efortul conjugat de luminare prin cultură, printr-un mesaj poetic înaintat.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours