Versuri de Liliana Bădărău, Ioan-Vasile Bulgărean și Vasile Hatos

Liliana Bădărău

la teatru

Jucând aceeași dramă pentru morți
ce-i gazdă bolii nu ființii
actorii mint fără pauze
o tragedie vărsată-n pământ
pe-o scenă de scânduri uscate
din lespezi cuvintele
n-au chip să scape
cu partea lor de vină
sacră suflarea tăiată
stau s-o stingă
ca de-o răceală a urii tăinuită
dar legi pedepse nu-s
ca-mpotrivire celor ce iubesc
ci-s doar actori mici
fără mister

schimonosite figuri
de măști strâmbe
cu ochii livizi ca de strigoi
lungesc peste noapte
un dans grotesc
emoția-i departe
la vocea-i spartă
și zeii au asurzit
slabi de înger
se-aude-n depărtări un chiot
spre masa mirilor bătrâni
se urlă veselie fără rost
cum cântecul de horă
la nuntă-n post

fi-va să fie?

Ioan-Vasile Bulgărean

Limbajul clopotelor

În seară, târziu,
doar rugăciunea către Tine
îmi mai dă speranța zilei de mâine,
iar clopotele,
mă scot din amorțeală,
fără să știu să disting
limbajul lor…
E vecernie, e rugăciune,
e nuntă, e foc sau e mort?
A doua zi
am uitat ce am visat
iar amintirile o iau de la capăt
către infinitul 
existenței Universului
din care, vremelnic,
fac și eu parte.
Limbajul clopotelor
se pierde 
peste dealurile copilăriei mele
iar concertul lor devine
tonul muzicii pământului
care valsează printre stele.
Noapte bună.

Vasile Hatos

Bătrânul

Pe ulițele satului se vede un bătrân
Venind încet în cârje ca un câine fără stăpân,
Se apropie de mine, îl salut zâmbind,
Și-n viforul vremii parcă-l aud plângând!
Trecea pe lângă mine ca vântul de ușor
Și-n tăcerea vieții schimbăm salutul în zbor.
Cuprins de vraja serii, mergea tăcut, agale,
Lăsând în urmă trecutul înscris pe a sa cale.
Cu capul plecat, se oprea din când în când,
Privind la drumul ce-l avea de parcurs în gând,
Împovărat de soartă, nevoi, și gânditor,
Era frumos bătrânul ca lampa ce arde seara în pridvor.
Luminos ca gândul, plăcut era-n priviri,
Copilul din copilărie îl visa-n simțiri,
Cu mâna pe o cârjă, cealaltă rezemată,
Se opintea bătrânul oftând din beregată.
Lăsându-se într-o parte, se odihnea puțin,
Of… drumul lui spre casă era mereu un chin.
Obosit de lume, de bolile ce le avea,
Era mereu departe în gândirea sa,
Dar aproape de Dumnezeul său,
Spunând o rugăciune, se apropie de pârâu.
Trecând din lumea vie spre o altă viață,
Trecutul fiind legat de viitor c-un fir de ață.
El aștepta să moară, să plece într-o altă lume,
Dorul de viață încet, încet apune.