Mircea Popa, Interviu cu Ion Taloș

„Am crescut în acest spațiu sacru, vizual și auditiv,
care mărturisea despre prezența lui Dumnezeu”*

Mircea Popa: Ai copilărit în zariștea satului transilvan din ținutul Sălajului, unde te-ai născut. Ce tradiții și mituri folclorice ți-au atras atenția în copilărie?

Ion Taloș: Privită cu ochii senectuții, mi se pare că toată copilăria mea a fost învăluită în mit. Așezat pe cursul inferior al Văii Agrijului, care izvorăște din Munții Meseșului și se varsă în Someș, la Jibou, Prodănești are ca vecini satele Borza la răsărit, Creaca la Sud și Jiboul la Nord, iar peste deal, Cigleanul. Prodăneștii cu Borza sunt așezate de o parte și de alta a văii, cu fața unul spre celălalt și cu spatele spre dealuri: așa sunt și altele pe vale în sus. Prodănești este un sat răsfirat, care se întinde pe aproximativ cinci kilometri, iar casa în care m-am născut e situată exact în mijlocul lui, vecină cu școala și având biserica pe delușorul de la capătul grădinilor. M-am mirat totdeauna de ce biserica de lemn, una dintre frumoasele biserici de lemn din nordul țării, a fost ridicată pe acest delușor, iar tata mi-a dezvăluit că prodanii și-au construit biserica la oarecare distanță de case, pentru ca, în cazul incendierii satului, să rămână neatinsă. În jurul ei era și cimitirul, dar morminte se aflau și în spațiul privat, în grădini; bunicii mei paterni au fost înmormântați în via din fundul grădinii noastre, aflată doar la câteva zeci de pași de biserică și cimitir. Când mergeam la lucru pe Valea Oașii, unde aveam un pământ agricol foarte bun, sau când ne duceam în satul de peste deal, în Ciglean, la neamuri, treceam prin țintirim și pe lângă biserică.

Proximitatea bisericii, sunetele de toacă și clopote, care marcau desfășurarea serviciului divin, dar și vocea puternică a preotului Ciobanu, mai ales când rostea Tatăl nostru, chiar și cântările diacului puteau fi auzite de acasă, lăsându-ți impresia că participi aievea la serviciul divin. Am crescut așadar în acest spațiu sacru, vizual și auditiv, care mărturisea despre prezența lui Dumnezeu în preajma noastră. Borza, un sat adunat, care putea fi cuprins cu privirea de pe prispa casei noastre, avea biserica tot pe un delușor, mai sus de case, încât de la noi puteau fi văzuți chiar și credincioșii, urcând spre serviciul divin, și se auzeau, aproape tot așa de bine clopotele și toaca satului vecin. Aveam impresia că mesajele pe care le transmiteau cele două biserici formau o boltă care ocrotea oamenii. Sunetele clopotelor din ambele sate indicau faza în care se afla serviciul divin în fiecare; le auzeam în ajunul fiecărei sărbători, ele ne comunicau că a avut loc un deces sau că se apropie furtuni ori alte pericole, caz în care clopotele erau trase în dungă. Prin ele primeam acasă toată informația necesară.

Oamenii celor două sate se cunoșteau bine de la munca pe câmp, prodanii având pământuri și dincolo de vale, iar borzenii, terenuri agricole sau fânețe, în partea noastră de sat, dar și prin participarea în comun la înmormântări sau la nunți, mai rar, și la jocul duminical, parcă ar fi fost o singură localitate. La cunoașterea reciprocă a localnicilor mai contribuia însăși valea, care, în verile fierbinți, mai ales duminica, era loc de întâlnire la scăldat. Trecerea dintr-un sat în celălalt se făcea prin mai multe punți de lemn, singura legătură rutieră aflându-se la capătul dinspre Jibou al Prodăneștilor.

Încă un amănunt: în vremea copilăriei mele se exploata cărbune din dealurile de la Lupoaia, unde lucrau oameni de prin satele din jur; cărbunele era transportat cu trenul pe o linie ferată îngustă, situată în partea dinspre Borza a văii. Fluierul locomotivei înfiora satele din jur, fiind în perfect contrast cu sunetele mângâietoare ale clopotelor, și tulbura liniștea în care se desfășura viața oamenilor și a animalelor; el amintea totodată tragedia suferită de un fochist borzan înrudit cu noi, care a ars în focul stârnit în locomotivă. De câte ori se auzea acest fluier asurzitor era evocată măcar mental acea tragedie.

Altfel, satele își trăiau existența lor naturală, de sute de ani, fiecare om fiind preocupat de întreținerea mediului din jur, dar nu din motive ecologice, ci din interes, pentru ca fiecare centimetru pătrat să aducă foloase omului. Cele mai multe locuri din gospodărie, ca și din hotar, aveau mica lor poveste: erau locul unde creștea sau nu o anumită cultură, unde s-a petrecut un accident cu un animal de casă ori de pădure (vulpea, veverița); în unele locuri apăreau strigoii, mama pădurii, pricoliciul, unele erau locuri rele, blestemate, evitate de oameni, altele erau locuri bune, recomandate pentru anumite culturi sau pentru construcții; în acest fel, terenul era modelat după nevoile proprietarului, fiind părtaș la viața acestuia. Cred că mentalitatea omului era dominată de doi factori: de credință și de frică; oamenii credeau și se temeau de Dumnezeu și de sfinți, credeau în puterea rugăciunii, dar și a blestemului, în puterea morților de a le tulbura viața, în puterea ființelor mitice și a oamenilor cu însușiri malefice etc. Credeau, cum zice poetul, în basme și în poezii.

Conflictele dintre oameni erau mai degrabă minore; nu îmi amintesc să fi avut loc crime, doar certuri, pentru că vitele cuiva au produs pagube pe terenul altcuiva; societatea era însă stratificată și dominată de un spirit de concurență, care se manifesta în dorința de acumulare a averii și în lupta pentru obținerea unei poziții sociale cât mai vizibile; inteligența și îndemânarea în muncă, în joc, în arta țărănească și în comportament, dețineau rolul cel mai important.

Păstrez în memorie numeroase obiceiuri și credințe, pe unele le-am văzut (moșul făcut din cârpe și montat în batjocură la poarta unei fete bătrâne), pe altele le-am practicat eu însumi; ca prunc am colindat la vecini și la neamuri, cu trăistuța în care am adunat fructe uscate și colăcei, la început fiind însoțit de tata, mai târziu, împreună cu vărul meu Gusti de la fântână, care era mai mare cu doi ani decât mine, iar pe la opt-nouă ani – o singură dată, cred – în grupul cu steaua, de-a lungul satului. Am început din capătul dinspre Creaca, de la Trăianu lui Ionu Ilchii, curând după căderea întunericului, și am parcurs întreg satul, timp de câteva ore. Îmi amintesc cum oamenii mai în vârstă din casele la care am colindat Steaua sus răsare sau alte colinde din repertoriul copiilor, ne întrebau care ai cui suntem și se uitau cu drag la noi. Mai târziu am primit eu colinda copiilor, unii din familii înrudite, bucuroși că pot să ne aducă vestea Nașterii Mântuitorului.

În iunie am cules cu bunica mea paternă flori de sânziene, din care am împletit cununi pentru fiecare membru al familiei și le-am aruncat pe acoperișul (de paie) al casei, aflând cine va trăi și cine va muri în anul respectiv; am participat la plug (mergând înaintea vacilor sau a cailor), pentru a nu-i lăsa să-și schimbe direcția de mers și ca brazdele să arate frumos; cum, începând din ianuarie 1945, nu eram acasă în sezonul agricol, nu am luat parte la săpatul porumbului, la plivit sau la secerat grâul; am asistat însă la treierișul grâului, am pus cânepa la topit, în vale, am zdrobit cânepă, am fost (o singură dată) la cosit otavă, împreună cu unchiul Vasile, care trecuse la protestanți și a încercat, fără succes, să mă convertească și pe mine. Ca tânăr cercetător, când tata a construit casa cea nouă, am ajutat la săparea șanțurilor de temelie, urmărind și dacă pot identifica rituri ale construcției, căci începuse să mă pasioneze tema cărții mele despre Meșterul Manole.

Am fost cu vacile la păscut în cele câteva poieni din pădurile satului. În vara lui 1944, întorcându-ne cu vacile din pădure – era o zi splendidă de vară – am văzut avioanele americane lansând manifeste de la mare înălțime, probabil deasupra Clujului. Străluceau în soare, ca argintul, dar nu știam despre ce era vorba. Nici măcar exploziile care le-au însoțit nu ne-au speriat. Deși le vedeam și le auzeam, era totul atât de departe de acel colț de rai în care vecuiam…

Dintre activitățile de socializare am participat la jocul duminical, admirând mai ales dansurile feciorești (răpăgușul), iar în postul Sfintei Mării mergeam, cu băieții și fetele mai mari, la cruce, unde am învățat cântările dedicate Sfintei Fecioare Maria.

Recepționam cele ce se povesteau în casă, când veneau neamuri sau vecini, ori la poartă, pe șanț, la umbra unui ulm uriaș, poate secular, ale cărui frunze serveau și ca medicament pentru tratarea arsurilor sau pentru alte infirmități. Aș putea spune că acelea erau „șezătorile” la care am participat în vremea copilăriei.

Prieten îmi era Gusti, cu care, spre iritarea părinților, vorbeam „întors”, adică întorceam cuvintele cu sfârșitul la început, fără ca ei să poată înțelege limbajul nostru secret. La școala primară l-am avut ca prieten pe Gheorghe Suciu, care dorea să stea cu mine în bancă și în rând, când învățătoarea ne încolona pentru anumite activități; odată s-a întâmplat să-mi fie repartizat alt partener de rând, pe care Gheorghe, poreclit ciocoi, l-a înlăturat, zicând: cum să stea în rând un știutor cu un prost. Într-adevăr, știutor era și el, fapt care i-a permis să studieze științele economice la București și să ocupe importante funcții administrative în Oradea.

Am făcut școala primară exact în perioada de ocupație horthystă a Ardealului de Nord, adică între 1940 și 1944; toate obiectele erau predate în limba maghiară, la anumite serbări, organizate între sate, adică pe șesul dintre sat și vale, am fost pus să recit poezii în limba maghiară.

M.P.: Cum se desfășura viața țăranului român transilvănean în anii de după terminarea războiului, sub aspectul sovietizării, al cotelor, al muncilor agricole?

I.T.: Să-ți spun mai întâi cum a trecut războiul peste noi. O vreme ne-am refugiat în Ciglean, sat de deal, fără drum de țară, dar până la urmă ne-am întors în Prodănești, unde ne-am retras în fundul grădinii, aproape de biserică, acoperiți fiind de pomii și arbuștii de acolo, și ne uitam la dealurile Borzei, de unde știam că vor sosi eliberatorii. Satul nu avea de ce să fie bombardat, dar podurile au fost minate, unul chiar lângă casa noastră, pe care tata a avut curajul de a-l demina înainte de a se produce explozia, iar în noaptea eliberării, când ostașii români au coborât în Borza, de pe dealul care desparte Valea Agrijului de Valea Almașului (localitățile Var, Gâlgău, Bălan), s-a dus, împreună cu alți săteni, înaintea lor și i-au adus în Prodănești, înlesnindu-le cucerirea câtorva kilometri în plus față de ceea ce fusese programat, și servindu-le de călăuze în drumul lor spre Jibou. Cu numai o zi-două mai devreme, pe drumul de țară, inamicul mânase cârduri de vite spre Jibou, confiscate ca pradă de război, iar acum, același drum servea la deplasarea ostașilor români. Prin urmare, frontul a trecut destul de liniștit, fără pierderi și fără evenimente ca acelea despre care am auzit din alte zone. Ostașii români au fost întâmpinați cu mare bucurie, le-a fost oferită hrană, mai ales fructe (era septembrie 1944), iar entuziasmul era de nedescris. Satul s-a reorganizat rapid, iar după sărbătorile de iarnă a început valul de copii care s-au înscris la școli în Cluj, în Zalău, în Oradea. Calea ferată între Cluj și Jibou fiind distrusă, deplasarea la Cluj a avut loc cu sania (era ianuarie 1945) și mai târziu cu căruța. Tata a încărcat o sanie de copii din Prodănești și din Borza, trasă de cei doi cai ai lui, și a pornit spre necunoscut, spre școlile din Cluj; drumul ne-a dus prin Românași, peste Gorgana, prin Sânmihaiu, Sâncraiu, peste serpentinele de pe dealul Topii, și am ajuns a doua zi, întrebând din om în om, la Școala normală de băieți, dorită de tata pentru mine. Din căsuța cu paie din Prodănești am ajuns direct în impunătorul palat din Eperjesútca, denumită mai târziu strada Babeuf.

Legăturile mele cu satul de după război au fost destul de sumare, deoarece trei sferturi din an eram la școală în Cluj. Îmi amintesc de alegerile din 1946, în cursul cărora oamenii au votat Ochiul, dar a câștigat, se știe cum, Soarele. TOZ-ul a fost introdus în Prodănești destul de târziu, iar CAP-ul și mai târziu. Știu că eram angajat la Institutul de lingvistică din Cluj, când, la începutul anilor 1960 mi s-a propus să depun cerere pentru a deveni candidat de partid și m-am apărat cu ideea că, părinții mei nefiind înscriși în colectiv, riscam ca adeziunea mea să fie respinsă; nu a mai durat însă prea mult până când a fost declarată încheierea procesului de colectivizare și, atunci, lipsit de sprijinul motivului invocat anterior, am depus cererea sugerată de colegii mai vârstnici din institut. Am devenit candidat de partid, cu promisiunea că, după un an, voi fi acceptat membru plin. N-a fost chiar așa, deoarece, după un an de candidatură, colegii care mă doriseră în partid și-au revizuit aprecierile și au considerat că nu am fost educat destul, și au decis să-mi fie prelungit stagiul de candidat cu încă un an; mai mult, au lăsat să se înțeleagă că, dacă nu voi face progresele scontate, aș putea fi respins cu totul, ceea ce ar fi condus la pierderea postului. Și totul, pentru că nu m-am aliat lor, călcându-mi pe conștiință.

M.P.: Ai avut de suferit tu și familia ta din pricina Dictatului de la Viena? Știm că în Sălaj, urgia horthystă a fost cumplită.

I.T.: În Prodănești nu au avut loc evenimente precum cele din Ip și Treznea, care erau evocate deseori în familie. Îmi amintesc doar că, la ocuparea Ardealului de Nord, în vreme ce pedestrașii horthyști treceau pe drumul de țară din Prodănești, mama zdrobea cânepa în ocol, iar fratele meu Gheorghe (avea doi ani) a aruncat cu o pietricică spre șosea – nu cred că gestul lui avea o semnificație politică, dar un militar s-a repezit cu pușca întinsă spre el, crezând că a făcut un gest de revoltă împotriva lor; mama a sărit ca o leoaică și l-a ocrotit. E singurul eveniment de acest gen pe care mi-l amintesc din spusele mamei.

În cei patru ani de școală primară am învățat limba maghiară, ceea ce este astăzi un mic avantaj, dar, când am ajuns elev la Cluj, cu colegi care făcuseră școală în limba română, avantajul s-a transformat în contrariul său, deoarece eram în urma acestora. Tanitónéni – așa ne adresam învățătoarei noastre – nu știu să mai fi apărut prin sat după 1944, dar impresia cu care am rămas despre ea a fost bună, în special pentru că ne-a învățat o caligrafie foarte frumoasă, ceea ce mi-a fost de folos chiar în momente hotărâtoare din viața mea.

M.P.: Cum te-ai împăcat cu școala la Cluj?

I.T.: Cum vezi, am început să vorbesc despre școlaritate încă prin răspunsul la întrebarea precedentă. Deci am făcut primele patru clase în perioada ocupației horthyste. Tanitónéni m-a îndreptat spre poezie și recitări, dar, la Școala normală aveam un handicap la română, istorie și geografie, unde colegii care urmaseră școala în limba română îmi erau superiori; la obiectele pe care le-am început cu toții de la zero, de exemplu franceza și latina (1945-1947), am fost foarte bun, iar la muzică am fost chiar excelent: cunoscutul profesor Celestin Cherebețiu a fost uimit cât de bine am interpretat piesa de examen, și-a făcut cruce, zicând: Doamne, dar tu de unde ai apărut? Uite, îți dau și onoarea de a-ți pune tu însuți nota 10 în catalog. Într-adevăr, mi-am trecut nota cu propria mână în catalog.

La limba și literatura română am început să fiu luat în seamă abia prin clasa a doua sau a treia, când profesorul Maximilian Bendorfeanu m-a remarcat. Slăbuț am fost la matematică, unde l-am avut pe Atanase Popa, extrem de exigent (mi se părea), care s-a apropiat de mine abia după ce am devenit cercetător într-un domeniu în care desfășurase și el o activitate remarcabilă. În timpul celor opt ani de școală am crescut mereu, iar în cursul superior am fost ales șef de clasă (îl aveam diriginte pe profesorul Gheorghe Comănaru) și am terminat anul IV pe locul întâi. Acesta a fost și motivul pentru care am primit, împreună cu alți patru colegi, repartizare pentru învățământul superior, deci, nu un post de învățător la o școală rurală, pentru care fusesem pregătit.

Repartizarea m-a pus însă în încurcătură. Pentru că niciodată nu am visat altceva decât să devin învățător. Tata și-a dorit acest lucru și, cu mult înainte de a mă înscrie la Școala normală, mi-a zis într-o seară, în curtea casei (văd și aud și astăzi): Ioane, dacă tu rămâi în sat eu trebuie să-ți fac casă, dar mă gândesc că banii pentru casă ar putea ajunge pentru a te întreține la școală, ca să te faci un dăscălaș. Era supremul lui ideal, să-și vadă fiul dascăl, dacă s-ar fi putut chiar în Prodănești. Când a văzut însă că această fază a idealului lui a fost oarecum dejucată de soartă, dar mi s-a deschis posibilitatea de a deveni mai mult, adică profesor, cred că s-a bucurat, pentru că, până la urmă, tot la școală urma să lucrez, dar la un liceu. Cred că s-a obișnuit cu gândul că, fiind student, nu îi voi putea fi de ajutor la școlarizarea celorlalți copii (încă trei băieți și o fată). Acest lucru s-a realizat însă altfel, și anume, frații mei Simion și Augustin s-au înscris la aceeași școală, care acum purta denumirea de școală pedagogică de învățători, obținând burse, deci scutire de taxe și întreținere gratuită – mărturisesc că, în această privință, regimul de atunci merită toată aprecierea; fără burse, atâția fii de țărani ar fi rămas acasă, deoarece părinții nu i-ar fi putut întreține la școală. Simion a făcut și filologia, la fără frecvență, obținând diplomă de profesor, și a devenit inspector școlar al județului Sălaj, iar Augustin a primit post de învățător în Aluniș, unde și-a găsit rostul vieții. Singura fată – după patru feciori, mama și-a dorit neapărat o fată, în speranța că ea va rămâne în gospodărie, cu părinții –, Susana, a făcut școala medie, apoi Institutul pedagogic de trei ani, și s-a căsătorit în Sâg, departe de Prodănești, unde a fost profesoară până la pensionare.

Pot spune astfel că idealul pe care și l-a fixat tata s-a împlinit, însă altfel decât și-a imaginat: patru din cinci copii au urmat școala și toți au devenit, într-un fel, dascăli, dar niciunul în Prodănești, iar Gheorghe, aplicat spre activități practice, s-a făcut dulgher, alături de tata, și a rămas în sat. De altfel, tata era vestit ca dulgher, acoperișul multor case din Prodănești și Borza fiind construite de el, uneori în colaborare cu unchiul Vasile; dar avea comenzi și în sate mai îndepărtate, inclusiv la unii borzeni stabiliți în Banat.

Revenind la școlaritatea mea, trebuie să-ți spun că repartizarea pentru a urma cursurile învățământului superior a ridicat probleme pe care nu știam cum să le rezolv. La ce facultate să mă înscriu? Vărul Viorel încerca să mă convingă să mergem împreună la drept, dar când am vorbit părinților mei despre această posibilitate, maică-mea și-a exprimat dezacordul ferm: nu mințim destul și fără să fim avocați? Mă bătea și gândul de a face conservatorul de muzică, dar m-a convins dirigintele meu din ultimul an de școală, Dionisie Maior, care mi-a zis: am citit teza ta de la examenul de absolvire (tema era: Eminescu și poezia populară) și cred că tu ai reuși la filologie. Vara era pe sfârșite, admiterea bătea la ușă, iar concurența la admitere din acel an la filologie era de trei pe un loc. M-am prezentat, oarecum la noroc, la admiterea de la filologie. Și am reușit. Nu știu pe ce loc, dar nici nu m-a interesat acest lucru. Important era că am reușit.

Dar dacă la absolvirea școlii aveam impresia că știu limbă și literatură, încă de la primele cursuri mi-am dat seama că, la nivel de facultate, nu știu chiar nimic. Aveam câțiva colegi care scriau versuri, alții știau pe dinafară poezii ale unor autori de care eu nici nu auzisem. Pot spune că mă vedeam puțin cam în urma multora, dar cu vremea mi-am dat seama că, în cazul unora, era vorba mai mult de toceală decât de stofă de filolog.

Primul profesor pe care l-am cunoscut a fost Iosif Pervain. Mi se părea prea arțăgos, critica lui la adresa unor autori era prea ascuțită pentru gustul meu. Impresie excelentă îmi făcea Romulus Todoran, foarte delicat, plin de carte, respectuos, exigent, corect. Era tipul care îmi convenea și care a rămas modelul meu, chiar și după ce l-am cunoscut pe Ion Breazu și pe tinerii (atunci) Mircea Zaciu, Ion Vlad, D.D. Drașoveanu, Leon Baconsky, Nicolae Bot. Fiecare avea calități demne de reținut, dar Todoran a rămas profesorul care îmi impunea cel mai mult respect.

La cercul științific studențesc, condus de el, am activat printr-o comunicare despre epitetul în poezia lui George Coșbuc. Mă atrăgeau teme de dialectologie, dar cele mai bune rezultate le-am obținut la practica pedagogică, unde am primit calificativul foarte bine cu distincție. Mă vedeam așadar profesor de română, după modelul foștilor mei profesori: Maximilian Bendorfeanu și Eugen Todoran; mă impresionase și I.D. Sârbu, care l-a suplinit pe Eugen Todoran câtăva vreme și mi-aș fi dorit un liceu în Cluj, dar dispozițiile de atunci prevedeau ca absolvenții de facultate să fie repartizați în mediu rural, respectiv, în orășele mici. La un post universitar nu aspiram, facultatea neanunțând atunci niciun post de preparator sau de asistent. Cu alte cuvinte, așteptam resemnat repartizarea în învățământul secundar.

Era pe la mijlocul lui iunie 1957, după un examen de stat epuizant, din toate obiectele studiate de-a lungul anilor (inclusiv materialismul dialectic și istoric, economia politică ori slava veche).

M.P.: Absolvirea facultății este pentru oricine un punct esențial de cotitură în viață: până la absolvire primim totul de-a gata, după ea trebuie să dăm societății ceea ce am primit. Cum ai trecut peste acest moment important din viața ta?

I.T.: Între examenul de stat și repartizarea în câmpul muncii s-au scurs aproximativ două săptămâni, în care așteptam cu toții să vedem ce ne rezervă soarta în continuare. Pe la mijlocul lui iunie 1957 au început să apară șefii secțiilor regionale de învățământ din Ardeal, oferindu-ne posturi cu un anumit grad de atractivitate. Primul venit a fost cel de la regiunea Maramureș, care, nu știu de ce, m-a invitat pe mine mai întâi, cu toate că nu fusesem șef de promoție, și mi-a oferit un post la Liceul nr. 1 din Sighetu Marmației; văzând că ezit să accept un oraș de la marginea țării, poate crezând și că sunt logodit, mi-a oferit posibilitatea de a alege pe cineva care să obțină al doilea post, la același liceu. Nu m-a convins nici așa, dar mi-a dat și posibilitatea de a mă mai gândi și a-i comunica rezultatul. Ieșind de la această întrevedere, toți colegii mă așteptau înfrigurați, la ușă, întrebându-mă ce mi s-a oferit. Le-am povestit în detaliu și, în mod neașteptat, colegul Anton Chende s-a oferit imediat să meargă cu mine la Sighet, urzind chiar proiecte de cercetare dialectologică în Maramureș. Nu avusesem decât vagi relații de prietenie cu el, dar entuziasmul lui m-a cuprins oarecum și am intrat din nou la comisie, dându-mi acordul pentru posturile oferite, împreună cu Anton Chende. Parcă începusem chiar să mă obișnuiesc cu ideea, când, în după-masa aceleiași zile, Romulus Todoran m-a căutat la biblioteca seminarului de română, m-a chemat în biroul lui, aflat în proximitate, și m-a întrebat ce șanse de repartizare am. I-am povestit cele întâmplate înainte de masă, după care mi-a zis: Eu te-am propus domnului Ion Mușlea pentru un post de cercetător-ajutor la Arhiva de Folclor. Am fost șocat: nu știam cine e Ion Mușlea, nu știam nimic despre Arhiva de Folclor, și mai ales, îmi era jenă să abandonez unilateral planurile urzite cu Toni. Destul de hotărât, delicatul profesor Todoran mi-a zis: E simplu, te duci și spui că ți-a apărut altceva și că îți retragi acordul. Mâine, pe la orele 12, vine domnul Mușlea, să te cunoască. Așteaptă-l la bibliotecă. Am povestit jenat lui Chende noua mea șansă și mă așteptam să-mi reproșeze că l-am încurcat, dar, dimpotrivă, el s-a arătat bucuros că mi se oferă un asemenea post, zicând: Lasă, că și eu o să găsesc un post în Cluj. L-a și găsit, la sectorul sociologie și filozofie al Filialei Academiei.

Atitudinea lui Toni mi-a luat o piatră de pe inimă și l-am așteptat pe domnul Mușlea, nu în bibliotecă, ci pe coridorul din fața ei, iar când am văzut un domn cu totul necunoscut, apropiindu-se, mi-am zis: Ăsta trebuie să fie. Mi-au sărit în ochi lentilele ochelarilor lui și un sacou de vară, necăptușit, de un bleumarin foarte frumos. A intrat în bibliotecă și, la scurt timp a ieșit bibliotecara, doamna Popa, soția lui Grigore Popa, zicând: Taloș, hai că te caută domnul Mușlea. Am intrat, Mușlea mi-a întins mâna, prezentându-se, și a început convorbirea. Îmi amintisem între timp un amănunt: că le-am auzit pe colegele mele de la școala pedagogică de fete, vorbind foarte încântate de profesoara lor de română, Maria Mușlea. Figura lui Ion Mușlea, foarte diferită de toate cele pe care le știam de la filologie, mi-a plăcut. Și, pe măsură ce avansa scurta noastră convorbire, mi se părea că distanța dintre noi se micșorează.

*Convorbire purtată cu Mircea Popa, dintr-un volum aflat în pregătire.