Scrisori către Isolda
LXVII
un dor cumplit
mă mistuie
încet
te văd
în fiecare răsărit
de lună
te simt
în fiecare nor
plăpând
însingurata mea
ascultă marea
mereu
te chem
cu fiecare
val
hoinar
LXVIII
cu degetele-i lungi
de ceață
bate
la ușă
o toamnă străină
vântul
despletește în
frunze de aur
părul tău
înmiresmat
de-atâta așteptare
ploaia
așterne lacrimi
pe fereastra turnului
orb
noiembrie
pune sechestru
pe visele mele
LXIX
artificiile
și clopoțeii
ca o pânză
de păianjen
au cuprins
universul
tu ești
singură în castelul
de vânt
pe plaja
norilor
scrisorile mele
nu
te găsesc
nu
te găsesc
fără volbura
ochilor tăi
albaștri
mi-e greu să
# rezist
în aceste
vremuri
penale
LXX
singur
în arșița
nopții
străin
de răcoarea
mâinilor tale
scriu
printre ghimpii
trandafirului
în floare
un dor nebun
străbate cerul
roșu
LXXI
toamna îmbrățișează
amintirea noastră
frunze valsează
în vântul
orb
precum scrisorile-mi
pierdute în
valurile
mării
în portul
speranțelor risipite
sunt osândit
să te-aștept
până-n pânzele
albe
LXXII
pe țărm uitat
în van
aștept
valul să despletească
părul de
aur
cerul să fure
seninul
ochilor tăi
noaptea
să-mi aducă
iernile fierbinți
se tânguie vântul
în catedrale
pustii
coboară în lume
o neagră
mireasă
LXXIII
nisip s-au făcut
toate chemările
mele
valuri le poartă
în largul
uitării
întunecat e cerul
prădat de
fluturi
galben-albaștri
în țara lui
papură-vodă
sunt
un robinson crusoe
pe insula
mioriței
LXXIV
sărbătorile
vin și pleacă
în sunet de
clopoței
singurătatea rămâne
să ne poarte
de grijă
să ne vindece
de iluzii
să pândească
în umbra
odăii
cum plutesc cuvintele
în eter
pedepsite
de muze
cum tot fulgeră
poemul nescris
planeta mea
de hârtie
cum aprinde lanuri
de stele
dorul
de tine
străin
+ There are no comments
Add yours