Fericiri dezinvolte

Majoritatea oamenilor confundă fericirea cu bunăstarea sau, cel mai adesea, cu starea de bine. Dacă ne gândim la arte și la artiști, lucrurile nu mai stau la fel, pentru că actul de creație nu aduce totdeauna bunăstarea, iar produsul estetic nu e nici pe departe rodul stării de bine. Dimpotrivă, el este rezultatul unor intense arderi lăuntrice și al unei istovitoare trude sisifice…

 Din vastul domeniu artistic (al pictorilor, sculptorilor, muzicienilor ș.a.m.d.) se desprinde o categorie aparte; aceea a poeților. Ei caută fericirea, precum odinioară Făt-Frumos tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, în actul terapeutic al scrisului, lăsându-se prinși în mrejele vrăjite ale Poeziei.

Viorica Mureșan (învățătoare la Școala Gimnazială „Vasile Lucăcel” Someș-Odorhei) este o poetă hiperdiscretă, care scrie și, mai ales, publică, extrem de ponderat, parcă neîncrezătoare în destinul său literar. O dovadă, în acest sens, e faptul că plachetele ei au apărut la distanțe mari în timp: Urma piciorului stâng (Editura Augusta, Timișoara, 2000) și Uimitoarea măsură (Editura Casa Cărții de Știință, 2011).

Recenta plachetă (Înscrisuri transparente, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2024) îngemănează poeme scrise în vers clasic și în vers liber, este structurată, minuțios, beneficiind totodată de o prefață semnată de Alice Valeria Micu și, nu în ultimul rând, de ilustrațiile expresive și oportune ale Gabrielei Socol.

Pornind în căutarea fericirii, poeta redescoperă Iubirea divină, glosând, în stihuri evlavioase, pasaje din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel – Capitolul 13: „Cea îndelung răbdătoare / fără de care suntem uitare. / Cea plină de bunătate / Care ne lasă flămânzi, însetați, îngropați, dezgropați. / Cea care nu se laudă, nu se umflă de mândrie, / ea, care nu cunoaște necuviința / și ne rodește cu pietre și păsări ființa” (Între prieteni). Nu lipsesc, din acest subtil elogiu al Iubirii, chipurile dragi ale mamei și ale tatălui, evocate, pe cât de blajin, pe atât de pios, în strofe ce păstrează alura religioasă grație smereniei lor.

În periplul ei poetic, Viorica Mureșan ne dezvăluie, cu o nostalgie exuberantă, mai multe tipuri de fericire. Mai întâi, persistă „fericirea cea veche”, străfulgerată, în răstimpuri, de florile câmpului, de pajiștile întinse, de amintirea copilăriei din „camera verde” (Spre soare răsare). Apoi, ne întâlnim cu o fericire dependentă de celebrul dicton Carpe diem! (Trăiește clipa!), dicton ce îl regăsim, azi, transfigurat, într-una dintre afirmațiile lui Matthieu Ricard (biochimistul francez, devenit călugăr budist): „Fericirea constă în prospețimea clipei.” Ideea aceasta, a fericirii de-o clipă, e iscusit camuflată, în finalul poemului Grația secundei: „pe calea ferată / cât cratima care leagă Someș de Odorhei / roțile fluieră, fluieră, / fluieră / grația secundei.”

Nutrind convingerea că „viața începe acum / pe hârtia imaculată” și, îndeosebi, având credința că „Poemul salvează de fiecare dată viața celui ce l-a scris”, Viorica Mureșan continuă să caute fericirea în arta scrisului sau, mai exact, pe lungul drum spre Muntele Parnas. Poeta alternează registrul solemn cu registrul ludic, surprinde prin întorsătura neașteptată a versului, oscilează între modernism și postmodernism, între patima cuvintelor făuritoare de noi lumi și pixelii ce alcătuiesc rețeaua de iluzii. Concluzia la care ajunge este una amară: „O pasăre digitală / e fericirea până la urmă.” Uneori, se remarcă arhitectura versurilor datorită paralelismului sintactic, care intensifică, treptat, sentimentele și conferă o muzicalitate interioară. Alteori, dicteul automat dă naștere unor imagini șocante, cu iz suprarealist: „văzului rupt din câmpie i se fac pene de ciocârlie / de ciocârlii negre, o burkă din pene / ca o arăboaică soarele fierbe” (Candidă vară). Multe dintre aceste creații lasă impresia unor vârtejuri experimentale, ele testând orizontul de așteptare al cititorului de poezie prin intermediul permanentei experimentări a diverselor tehnici și procedee artistice.

Partea cea mai rezistentă a plachetei o constituie grupajul de Scrisori netrimise. Forma epistolară desprinde, aici, corsetul rimelor, alungă nota livrescă și oferă un plus de autenticitate trăirilor ardente. Poeta simte, acum, pulsul vieții reale, descoperă fericirea în delicatele frumuseți naturiste și se confesează cu o dezinvoltură frustă, de o inocență copleșitoare: „Sfârcuri mijesc corzile viei. / Pustnică, în apartamentul de brad, / mâna ta, cu rășină proaspătă și chihlimbar, scrie / discursul dezinvolt al viței-de-vie. // Te anunț despre păpădiile lăsate în grijă, / îmi răspunzi orice-ar fi nu mă sinucid. / Îți repet că primăvara e înșelătoare, / deja 90% din profesori au înnebunit. // Te rog să-mi spui părerea ta despre ultima poezie. / Mi-ai trimis formula respirației corecte. / Mai ești tot atât de convinsă / că unii respiră, respiră și-n respirație mor? // Închei mica mea scrisoare, / mugurii viei și-au pus pijamale.” (Scrisori netrimise, I).

Variațiunile pe aceeași temă (a fericirii) au nevoie, totuși, de o unitate de stil sau, altfel spus, de un timbru poetic inconfundabil, deocamdată, perceptibil abia în suita epistolelor.

Dincolo de caracterul eterogen al Înscrisurilor transparente, Viorica Mureșan se dovedește o poetă hipersensibilă și o bună cunoscătoare a științei versului, susceptibilă să devină, curând, printr-o asiduă scriere cu sine însăși, una dintre vocile importante ale literaturii române contemporane.