În creația lirică a lui Gheorghe Pârja, un moment de bilanț bibliografic este marcat de antologia de autor Cartea din Valea Mătrăgunii, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023. Prefațat de Irina Petraș, alături de creația propriu-zisă, excerptată din sumarul a șapte plachete, volumul cuprinde și peste 50 de pagini de repere biobibliografice și referințe critice. Prin urmare, avem în față imaginea cvasicompletă a unui poet cu biografie optzecistă, dar a cărui operă își împarte doar într-o mică măsură atributele cu cele ale generației invocate. Scoborâtor dintr-o veche provincie românească, cu forme de organizare proprii, renumită zonă etnografică și folclorică, avându-și cele mai zvelte biserici de lemn și o producție meșteșugărească de o amprentă aparte (Maramureșul Voievodal), poetul imbrică versurile sale cu nu puține rostiri din graiul local. Așezându-le meșteșugit în contexte poetice, autorul consideră că se întoarce astfel „în raiul cuvintelor de acasă”.
Debutând editorial la o vârstă argheziană (vol. În numele tatălui, 1996), Gheorghe Pârja, născut în 1950, avea deja cucerite în prima sa carte, atât temele majore, cât și mijloacele de expresie, care îi vor defini poezia în ansamblu. Motivele folclorice, absente la optzeciști, la el îmbracă formele de după „resurecția baladei” de la mijlocul secolului 20, circumscriind și momentul Labiș. Ecourile câte unui frison baladesc pot ajunge la urechea cititorului, căci poezia aceasta e una care se parcurge cu glas tare: „De mai auzi vreodată o sanie că trece / Nu căuta să afli pe cine poartă-n ea, / Zăpezile din iarnă au coborât pe chipu-i / Și caii țin pe frunte câte-o stea” (Sania). Oarecum, convergent, există în cuprinsul primului volum și poeme în care, pentru o clipă, se zărește silueta lui Esenin. În altele se simte o mare urgență, semn al unui civism asumat. Motivul scrisorii, alături de cel al mamei, sunt recurente, generând, în cadre poetice noi, chiar figuri cu realitate istorică. Un poem din care înalță capul o viziune îndrăzneață e Viața la spital. Decupând, din Grădini, partea mediană, obținem o mică frescă patriarhală, ce se cere fixată în memorie: „Aceleași grădini cu meri putregăcioși și fructe / Căzute amare pe iarba de sticlă și sânge / Brațele mele și ochii coboară printre crengile rupte / Calc pe perne de șarpe și mătasea se frânge // Iarba tânără se vede ca o masă de scris / Licurici mișcători dezgroapă ruina luminii / Veninul merelor înconjoară micul abis / Carul cu ani trece prin josul grădinii”.
Cartea din Valea Mătrăgunii (2000), cea mai bună a poetului, după opinia noastră, se deschide cu un vers emblematic pentru poezia unui autor cu adânci rădăcini în memoria colectivă: „Șuieră trenul dar morții nu se întorc pe la casele lor” (Imagine). Toposul poetic se augmentează cu o tușă urbană, în care încolțește sentimentul precarității ființei, parcă în prelungirea Priveliști-lor lui B. Fundoianu: „În casa verde din preajma Policlinicii / Locuiește femeia ce are în grijă o bufniță. // Bătrâna fumează țigări ieftine și are în pază neantul” (Singurătatea orașului). Dintre pagini, mereu sar versuri care te îmbie să le încrustezi într-o selecție „sui-generis”, precum acesta: „Iluzia are ochi de pisică sălbatică” (Un tren în provincie). Cu adevărat antologic e însă Autoportret cu fată tristă, prin propunerea unor tipologii și atitudini expresioniste: „Aici în provincie și fluturii au devenit suspecți / Mai ales când fata frumoasă trece prin fața închisorii // Mai în jos, lângă fântână, haina zdrențuită a principelui captiv – / Acoperită de cenușa moale a toamnei / O umbră cântă la pian. Fata tristă devoră idealuri / Într-o cameră cu păianjeni crucificați // S-a pornit războiul întunericului peste oraș / Soldații sunt în doliu la poarta muzeului / Apoi când răpuși de săruturi și lacrimi / Lângă felinarul din colț, lângă magnolia neagră / E tot ce a mai rămas din ceremonia tristeții / Fericire de piatră într-o rochie de mireasă / Și cuvântul soldatului: / Învingătorii nu au întotdeauna dreptate!” Un alt poem la fel de frumos, împlinind arta de portretist ironic a autorului, este Pisica domnului Virgil. Există, mai către sfârșitul volumului, o suită de poeme cu referent în istoria recentă: Războiul din Balcanii de Vest, cel care a condus la destrămarea fostei Iugoslavii. Acestea ar putea fi și o pildă de poezie ocazională. Mai ales că personajul emblematic al noului topos, nu lipsit de farmec și pitoresc, devine poetul Ioan Flora.
„Ca fierul cald îmbrățișat în clește” stau Poemele Ieronimei (2003) între un fragment eminescian de proză, pe post de motto, și un Descântec de dragoste și moarte propriu. Ne-am putea aștepta la „așezarea” într-o albie stilistică tradițională, ce ar curge dinspre etosul maramureșean, spre tumultul romantic, doar că, așa cum vom vedea, lucrurile se înfățișează puțin altfel. În unele poeme se simte o revizuire a imaginarului poetic, printr-o infuzie de temerități din vecinătatea dicteului automat. Ar fi de-ajuns să vedem incipitul poemului Cu primul eșalon: „Să nu confunzi moartea cu poezia / Nici iubirea cu profesoara de română // După cum e făcută lumea / Nici căința / Nu vindecă peretele însângerat”. Fenomenul se repetă în Cărarea cu pietre albe, dar și în alte poeme. O atenție sporită pretinde onomastica volumului de extracție eminesciană. Forma feminină a antroponimului Ieronim, eroul Cezarei, impune ca temă poetică nostalgia perechii adamice. Într-un poem precum Cu luntrea, dincolo de mare, cititorul poate simți interiorizarea poeziei, pe plan erotic și religios. Trenul de marfă e scris cu un imaginar poetic de frăgezimea și parfumurile lui Emil Brumaru. Titlul volumului Singurătatea sonoră (2005) se armonizează cu noua ipostază a poetului, cea desemnată prin sintagma recurentă „omul pustiu”. De altfel, volumele din 2003 și 2005 sunt sororale, liantul între ele fiind, tot eminescian, „Ieronima – femeie fără corp”. Exegetul cel mai temeinic al poetului, Gheorghe Glodeanu, îi fixează și toposul primordial: „Pe lângă satul natal, o altă imagine arhetipală a liricii lui Gheorghe Pârja este casa, întruchipare a perenității și a paradisului copilăriei”, motiv ce își capătă expresia ideală în Un poem cu Sandrina. Din poemul Spre un ochi nevăzut se desprinde un distih care mă va urmări multă vreme: „Trec furnicile pe calea ferată / Ca un tren negru ieșit din arhivă”.
Poeme din vremea lui Adam (2007) e o suită de experimente ludice, avându-l ca principal părtaș pe poetul sârb Adam Puslojic, dar și pe Ioan Flora, Ieronima sau Ioana piragoană. Jocul scoboară până la etajul tipografic al cărții, cele 37 de poeme propriu-zise fiind încadrate de câte două facsimile ale poetului belgrădean, două manuscrise datate la Desești sau la București, purtând dedicații către Gheorghe Pârja. Același joc, sau altul, se desfășoară în forme ritual-magice, dând iluzia de elasticitate a spațiului și timpului circumscrise în text: „Aud cum suspină podul lui Apolodor / Mărșăluiesc pe drumuri vechi / Dintr-o Serbie veche / Poate voi găsi un poem / Din vremea lui Adam” (Dispariția păsării albe). Parcurgând câteva poeme din Lacrima Sfinxului (2014), îți dai ușor seama că poezia lui Gheorghe Pârja se îmbogățește cu o nuanță sapiențială. În noul volum de „ziceri”, autorul „umblă” și la prozodie apelând formele mai simple ale poeziei populare, rima împerecheată, monorima și asonanțele, iar uneori renunță și la organizarea strofică a textului. „Ochiul” și „piatra” capătă prestigiu în plămădirea imaginarului poetic și își lărgesc reciproc evantaiul semantic. La nivelul tuturor volumelor care compun prezenta antologie, putem constata reluarea concentrică a motivului zilei de naștere. Aici, acestui topos i se asociază cel al numelui. Amândouă vin din afară pentru a face parte din biografia internă a poetului, dând sens unui destin și fiind legate simbolic de un caracter. Pe deasupra, numele redă, prin straturi sonore, istoria ființei: „Numele meu încurcat în consoane / O frântură de lance dintr-un război pierdut / Cu el am zgâriat pielea lumii/ Ori nevindecata coajă a oului de piatră / A fost un refugiu în atomul primitiv / El sună pe treptele unui castel / Doar literele grele sunt legate / De o vocală minoră / Sfârșitul este începutul alfabetului / A, așa începe lumea cu sfârșitul / Mă adaug ei / Cu o singură vocală plină / Adamul greșelii este la urmă / La început a fost pustia / Apoi vocala firavă / Care ne ține aproape / Răbdarea lumii din răscoala iernii / Vine jalea, jurământul și judecata / Argumentul vocalei luminătoare / Pustiul, întâia risipire, jocul, adevărul / Așa mi-am limpezit numele / Să nu fiu dator mormântului / Cu lămuriri” (Numele).
„Desenează-ți pe față floarea melancoliei / Ori tristețea unei bătălii pierdute” (Ecoul unui paradis) ar putea fi versurile puse drept exergă volumului din 2020, Scrierea cerului, ultimul din sumarul antologiei. Existența poetului se diversifică, dar se și complică, are de trecut praguri dramatice, între care și moartea mamei, când peisajul se transformă în viață interioară: „Stau la căpătâiul mamei, afară ninge / Suspinul ei greu, cutremură două veacuri / E noapte, îngerul rătăcitor m-atinge / Și-mi pune pe masă câteva leacuri” (De veghe). Într-un alt poem, întoarcerea ei de pe lumea cealaltă are loc într-un inefabil vis ce răscolește evoluția biografică a poetului: „Aseară s-a întors mama din mormânt / Poarta era închisă, calea pustie / Și-a adus aminte de ultimul cuvânt / Tu ești fiul meu, așa a fost să fie!” (Întoarcerea mamei). Între motivele frecventate aici de poet, precumpănitoare e umbra, ca opus al luminii și ca imagine a lucrurilor trecătoare. Inclusiv figurile satului, cele apropiate lui biografic, vin pe marea scenă din Scrierea cerului în chip de nălucă: „Drum bun / Mi-a spus umbra preotului / Care mi-a mângâiat creștetul în pruncie” (O piatră necunoscută). Totodată, se observă o deschidere spre formele cele mai noi ale poeziei, multe dintre poeme fiind însemnări de călătorie, cu data și culoarea locală, amprentate în vers: „Anevoie se scrie poemul într-o țară departe / E precum ai căuta prieteni printre străini / Mierea metaforei devine amarul aromelor / Orașele se prefac că sunt bătrâne / Dar firele de iarbă străpung creierul unui aeroport” (Povara poemului). În sfârșit, am mai consemna un puternic simbol, care e cearcănul, având toate atributele umbrei și adăugându-le altele ce derivă din magie: „Atunci / Nu am luat seama / Că deasupra noastră / Veghea o lună cu cearcăne” (O lună cu cearcăne). Abia la capătul însemnărilor noastre vom spune că principala calitate a poeziei lui Gheorghe Pârja, cea adunată în Cartea din Valea Mătrăgunei, este aceea de confesiune cu dinții scrâșniți în fața unei instanțe implacabile.
