De ce nu există (doar) nimicul mai degrabă decît ceva? – am putea întoarce întrebarea fundamentală a filosofiei. Căci şi nimicul are acelaşi drept la existenţă ca orice alt lucru sau fiinţă. Totul în lume a pornit din nimicul său originar, ca posibilitate primordială a oricărei existențe, de la „un nimic care doreşte existenţă”, cu o afirmaţie cioraniană. Oricîte lumi s-ar deriva din nimic, mărimea nimicului rămîne constantă. Din imposibilitatea inexistenţei absolute s-a ridicat posibilitatea existării relative. Doar prin intermediul existenţei putem constata derivativ realitatea nimicului. Existenţa neagă nimicul în măsura în care îi poate valorifica aparenta negativitate. Căci nimicul nu poate exista decît în prezenţa a ceva contrar. Fiinţa nu poate exista decît pe fundalul şi substracţia non-fiinţei. După cum existenţa conştientă nu poate exista în afara gîndirii. Noi ştim că existăm pentru că putem gîndi acest fapt. Existenţa este propria sa posibilitate de a o gîndi. „A nu fi este, deci, imposibil; iar a fi este de neînţeles” (S. T. Coleridge).
Nu din vreo necesitate, ci din hazardul propriei libertăţi a putut nimicul să devină ceva. Potenţialitatea încearcă ad infinitum limitele existării. Existenţa devine necesară odată cu propria sa realitate. Cum poate Nimicul să conţină derivatele Lumii? Cum poate existenţa să conţină Nimicul? Cine a stabilit că Lumea e necesară? De ce puţinătatea existentului şi nu nemărginirea nimicului? Omului îi rămîne inaccesibil acest mister, iar divinitatea învăluie totul în absenţa sa apăsătoare. „De acolo de unde se produce naşterea lucrurilor, tot de acolo le revine şi pieirea, potrivit cu necesitatea, căci ele trebuie să dea socoteală unele altora, pentru nedreptatea făcută, potrivit cu rînduiala timpului” (Anaximandru). Dumnezeu este limita gîndirii umane, dincolo de care nu se mai poate închipui nimic. Viaţa – un răspuns la o întrebare nepusă. O creaţie de o asemenea imensitate, cum este lumea, nu putea porni decît de la potenţialitatea nimicului. Căci plusul totalităţii existenţiale avea nevoie de minusul lui inexistenţial. Plinătatea nu putea porni decît dintr-un gol absolut. Nimicul poate exista doar dacă se menţine în starea sa potenţială. Paradoxal, nimicul există doar dacă nu există. Orice existent blochează meonticul în posibilităţile sale nelimitate. Lumea este forma absolută de ratare a Nimicului. „Nimicul a încetat să fie neant, a încetat să mai fie inexistent, a devenit existent şi s-a contopit, s-a înrădăcinat cu nimicnicia sa în tot ceea ce există, chiar dacă existenţa sa era absolut inutilă” (L. Şestov).
Nimicul deschide posibilităţile care, în sine, par imposibile, deschide un orizont lipsit iniţial de determinaţii, rămîne total imun la asaltul temporalităţii. Nimicul, prin definiţie, este a-temporal şi a-spaţial. Căci el nu se poate conţine decît pe sine, ca măsură a ne-măsurii sale. Dacă ar conţine o formă de timp şi de spaţiu, el ar deveni contrariul său. Acesta este extensiunea în pura posibilitate spaţio-temporală, ca ecou al nemărginirii şi intemporalităţii sale. Nimicul saturat de sine se aruncă în putinţa de a fi ceva dincolo de propria nimicnicitate. Din nimic apare o formă a existentului, incipienţa fiinţării. „Este imperativ să înţelegem această putere lăuntrică a nimicului, tocmai pentru a putea lăsa fiinţarea să fie ca fiinţare, pentru a putea fi şi pentru a avea fiinţarea ca fiinţare în întreaga sa măreţie” (M. Heidegger).
*
Ne putem întreba, cu destul temei, care a fost necesitatea primordială (de orice natură, căreia nu i s-a opus nimic) a apariţiei omului, ce cauze au lucrat la datele lui existenţiale, din ce argumente ontologice îşi trage efectivitatea?
S-ar putea ca omul să fie singura stranietate din Univers, o impredictibilă anomalie. Căci nimic nu-i justifică apariţia, după cum nimeni nu o să-i motiveze dispariţia. S-ar putea ca omul să se fi născut dintr-un accident bio-chimic sau din eroarea sacrală a unei pronunţii. Neputînd motiva existenţa omului prin propriile atribute, ne rămîne la îndemînă mai degrabă jocul gratuit al hazardului evoluţionist, căci creaţia divină, după rezultate, pare o încercare eşuată în bună măsură. Nici natura, nici chiar divinitatea nu par să aibă o stringentă nevoie de om. Omul este cea mai înaltă inutilitate a necesităţii. Putea Dumnezeu, sau Natura, să nu creeze omul? Dacă, din perspectiva naturii, omul este o simplă întîmplare existenţială, din perspectivă divină el pare o complicată aventură spirituală. Omul nu a căzut decît în propria condiţie, ca atare nu e nevoie să se ridice decît în înaltul propriilor posibilităţi. Omul trebuie doar încurajat, prin cunoaştere, să cadă cît mai adînc în el însuşi. Căci lumea e completă doar cu această protreptică aventură numită om. Fără el, lumea ar fi perfectă în inconştienţa şi evenimenţialitatea sa anonimă. Poate că omul este ultima aventură a materiei. Prin intermediul lui, materia îşi testează limitele prospective. Spiritul este doar un efect colateral al acesteia. Uneori, avem nevoie de iluzia întregii lumi pentru a trece concreteţea singulară a unei clipe.
Omul rămîne singura cale subiectivă spre divinitate, după cum este singurul martor obiectiv al existenţei naturii. Fără el, totul este o inutilă fascinaţie. Doar omul poate spune că doi ori doi fac patru. Căci „nici chiar Dumnezeu nu poate face ca doi ori doi să nu facă patru” (H. Grotius).
+ There are no comments
Add yours