Texte de trecut (in)existența

Pe cît de docil şi de aprehensiv sînt în plan social, pe atît de nonconformist şi de nihilist aş vrea să fiu în planul gîndirii. Dar această acomodare socială îmi anesteziază apetitul negaţionist, îmi domoleşte toate pornirile opoziţional-ideatice. Chiar şi scrisul meu este doar un mod de a mă revolta doar parţial. De dragul unei autonomii relative, am sacrificat atipicitatea şi anumite limite extreme ale autenticităţii.

Cînd pun mîna pe condei îmi vine să vărs tot năduful nedreptăţilor vieţii, tot marasmul care însoţeşte periplul existenţial, să fiu de o sinceritate şi de o vehemenţă aproape sinucigaşe. Apoi, după un timp, îmi vine să mai domolesc din aciditatea şi intransigenţa constatărilor aruncate în pagină, să pun surdină pertractărilor, diatribelor şi admonestărilor formulate în primă instanţă. Pentru o minimă convivialitate şi civilitate imolez o parte bună din vehemenţa radiografierii contextului cultural şi social. Căci rostirea oricărei forme de adevăr nu duce la o minima moralia, ci naşte doar controverse, animozităţi şi ostracism. Nu mai am naivitatea avuabilă (avută cîndva) să cred că, prin scris, pot cît de cît îndrepta unele lucruri, pot modifica unele metehne, schimba mentalităţi. Prin scris te poţi îndrepta doar pe tine însuţi, îţi poţi menţine constant metabolismul spiritual. Poţi spune odată cu Sf. Augustin: „Cît despre mine, mărturisesc că mă străduiesc să mă număr printre aceia care scriu progresînd şi progresează scriind”.

Ca atare, mai scriu nu doar ca să progresez, ci şi ca să mă răcoresc, să-mi verific periodic temperatura existenţei, să-mi fac un mic scut din cuvinte. Căci viaţa şi scrisul se întîlnesc foarte rar pe tărîmul aceloraşi idealităţi. Se întîlnesc tot mai des, în schimb, în concreteţi paralele, în antagonisme molipsitoare.

*

Trăim cu o dezinvoltură inconştientă un dublu dezastru, unul îndreptat împotriva naturii, celălalt este orientat împotriva excelenţei umane. Ca atare, o analogie tragică se poate face între decimarea pădurilor şi expurgarea oamenilor de valoare. Defrişarea bezmetică a pădurilor este întrecută doar de retezarea drastică a oamenilor merituoşi, între aceste apucături barbare existînd o conexiune patologică. Căci aşa după cum pădurea oxigenează aerul, făcîndu-l mai respirabil, oameni de valoare afînează procesul gîndirii creative, ridicîndu-ne pe o altă treaptă a evoluţiei. Noi ne tăiem pădurile şi ne mutilăm elitele într-o frenezie suicidară, lăsînd în locul lor tufişuri şi măscărici. Aşa după cum natura are nevoie de păduri viguroase, tot aşa societatea are nevoie de oameni prestigioşi din punct de vedere intelectual. Tăind pădurile şi mutilînd valorile ne distrugem nu doar datul ambiental, cu finalităţi antropice incalculabile, ci şi şansele firave ale spiritualităţii. După cum se poate continua analogia, în sens aristotelic, între „lemnele strîmbe” şi oamenii strîmbi din punct de vedere moral, între directitudine şi insidioşenie. Prostia ubicuitară, gregarismul cupid şi mediocritatea arogantă nu suportă verticalitatea în nici una din manifestările sale naturale sau umane. Ca atare, o pun la pămînt. Forma extremă a prostiei este violenţa.

*

Prin 1996 am vizitat Viena (voiaj facilitat de paşaportul de serviciu, pentru că lucram în presă). Era primul contact cu lumea occidentală, ca atare uimirea trebuia să fie pe măsura aşteptărilor. Prima nedumerire occidentală a fost aceea a pustietăţii străzilor vieneze după-amiaza, eu fiind obişnuit cu forfota străzilor noastre, indiferent de oră. Cineva mi-a explicat că oamenii se află încă la serviciu, sau se odihnesc şi se pregătesc pentru a doua zi, deoarece trebuie să fie apţi de muncă, nu doar să o mimeze. Obsesia şi teroarea unui loc de muncă m-au pus pe gînduri, conştient fiind de habitualităţile şi relaxările noastre balcanice. Brusc mi s-a revelat diferenţa de mentalitate, în privinţa muncii, dintre cele două lumi, modurile diferite de a ne raporta la ea. Farmecul istoric al oraşului, siluetele arhitecturale impunătoare, ambianţa imperială, cu mici puseuri de vetusteţe stradală, valsurile Dunării m-au cucerit definitiv. Doar obsesia muncii mi-a dat mari bătăi de cap…

*

Cînd vom şti toate banalităţile despre lume şi nimic esenţial despre noi înşine vom atinge climaxul informării malefice, limita cultivată a dezinformării. Cînd fiecare individ va deveni un canal informaţional apocaliptic vom pune definitiv crucea pe mormîntul dialogului şi al comunicării. Ultima formă de comunicare va rămîne… urletul. Mai trebuie doar să lucrăm metodic la pustiul în care să-l plasăm.