Adrian Lesenciuc, Imersiuni. Sedimente. Stratigrafii

Codruț Constantinescu, istoric și scriitor câmpinean, colaborator al publicațiilor Dilema Veche, Revista 22 și Observator Cultural, este un foarte cunoscut autor de literatură de călătorie. Revendicându-și subgenul de la Odiseea lui Homer, totodată conștient de subiectivitatea pe care o reclamă această literatură, Codruț Constantinescu propune o nouă carte asumat subiectivă, apărută recent la Polirom și intitulată Pasager prin amintiri, prin intermediul căreia continuă să devoaleze lumi și mentalități, menținând și colaborarea cu Dan Perjovschi, ilustratorul cu care împărtășește cel puțin două zone de interes comun: temele sociale de actualitate și zona publicistică de confort. Un autor cu o cultură solidă, fără a epata în fluxul povestirii, cu o cunoaștere profundă a spațiilor culturale explorate prin călătorii, istoricul câmpinean propune o lumină nouă în devoalarea lumilor. Călătoriile sale sunt firul director al narațiunii (la suprafața textului), dar autorul adâncește inserția lectorului în diferitele spații culturale propunând și o continuitate diacronică, în istoria locurilor. Există, așadar, cel puțin două straturi ale lecturii, iar acest parcurs nu caracterizează doar cartea cea nouă, ci reprezintă deja un tipar scriitural. Textul nu este doar un exercițiu de arheologie culturală, ci și unul de arheologie în propria memorie – nu întâmplător, recentul volum poartă numele Pasager prin amintiri – și expune o factualitate istorică necesară imersiunii în cultura locului de explorat, la adâncimi diferite, în straturi diferite, precum expun pereții de rocă pe care i-a vizitat în varii locuri ale lumii. Stratificării istorice i se suprapune o formă de stratificare geologică în text – undeva, în paginile lucrării, autorul chiar focalizează atenția asupra necesității de cunoaștere (și) a geologiei, fie și la nivel superficial (influențat de lucrarea lui Robert Macfarlane, Munții din minte), fără a manifesta, o recunoaște, o atracție specială față de roci – și una a temelor de prim-plan social și politic, pe care le expune tot stratificat, ca intermediar textual, care să mențină în picioare abruptul lecturii. În plus, pentru ca ingredientele povestirii schițate în chiar zilele călătoriei, în care notează diverse informații despre locurile pe care le vizitează ori despre ceea ce îi atrage atenția din realitatea factuală, a știrilor zilei ori a micilor întâmplări ale familiei care călătorește, Codruț Constantinescu utilizează liantul cel mai solid, ironia, care, acolo unde nu corodează sau erodează, contribuie la închegarea pastei textuale. Când, de pildă, povestea imersiunii în Nisa coboară până la Dmitri Șcerbaciov, generalul de infanterie care a comandat una dintre armatele țariste (a treia) pe frontul din Galiția și Moldova și care a murit în capitala Coastei de Azur, trăind din pensia acordată de autoritățile române, întâmplarea îl aruncă pe istoricul pelerin în preajma unui cântăreț în rusă: „Pe celebra Promenade des Anglais, într-o seară, am remarcat și prezența unui individ care cânta în rusă. Nu i-am dat nici un euro. Falsa” (p. 75). E multă materie serios segmentată și pliată, multă cunoaștere istorică oferită stratificat, care poate produce o alunecare a maselor de roci textuale, dacă nu ar exista acest liant al ironiei, de multe ori devenind autoironie în text: „Abia când te scufunzi într-o altă țară și o altă limbă poți spune cu adevărat că începe aventura, iar rutina ia o binemeritată pauză de odihnă. Rutina este bună pentru că îți permite să te odihnești. Dar, în timpul vieții, în rutină nu-ți mai aduci aminte de nimic. Ca și cum nici nu ai fi trăit. Rutina te-a trăit și s-a folosit de tine. Vorba aia italienească, plină de tâlc, pe care o înțelegeam atât de bine, doar sunt frații noștri mai mari: Far d’una mosca un elefante. Cam asta am făcut eu în această lungă relatare a vacanței mele din vara anului 2022” (p. 162).

Cumva, în ascensiunea sa spre climaxul poveștii, climax în sine ca figură de stil fiind ascensiunea însăși, Codruț Constantinescu inserează posibilitatea alunecării. Propune, așadar, o funcție textuală care își schimbă continuitatea, ceva ce s-ar putea materializa vizual în „teoria catastrofelor” a lui René Thom, în care singularități (sau variații bruște) produc reașezări. Ceea ce se întrevede până la un moment dat, o posibilitate oarecare se transformă în probabilitate ridicată, dacă nu în certitudine. După un periplu estival sicilian care completa povestea călătoriei în arhipelagul ionic, în Salonic, Geneva, Nisa, Viena, Budapesta și Roma, în condițiile unei probabilități reduse de a oferi spectacolul scufundării aventurii în astenosferă, sub placa rutinieră a călătoriei prin țară, istoricul călător îl aruncă pe cititor în vacarmul călătoriilor prin România. Prilej de bavardaj și descoperire totodată, de comentariu politic și de analiză siropoasă a situației la zi, de pătrundere dincolo de bariera de fum a grătarelor și de cea fonică a manelelor de pe Leaota, dar și de nostalgică explorare de sine în cea de suprafață: „Panorama este superbă și îți dai seama de ce a fost aleasă acea înălțime – o privire ageră bate spre 30 de kilometri. În partea dreaptă am observat și cimitirul ortodox unde se află îngropat bunicul meu, cel neîntâlnit niciodată. Am plecat din Deva împinși de un vânt montan violent” (p. 171). Călătoria prin România e cel puțin la fel de pitorească precum figura de stil din arhicunoscutul titlu al jurnalului lui Vlahuță și la fel de intrigantă precum trăncăneala care însoțește scurtele și deloc rutinierele drumeții prin munții, văile și localitățile țării pe cale le colindă. E, totodată, prilej de onestă devoalare a unui trecut încapsulat în rășinile noilor mitologii și prilej de legare, prin numele anteriorilor călători și exploratori români, de alte orizonturi, într-un cerc al căutării de sine, care cuprinde sinele și proximitatea lui. Panait Istrati e o posibilă singularitate a funcției textuale, aruncându-l pe călătorul din România în porturile sudice ale Greciei, în care se găsesc „viață adevărată, pulsul uman, energiile lui (acum se spune vibe, ce să zic)” (p. 34), pentru a reînnoda o nouă călătorie în Europa sau oriunde, aiurea. Dar asta vom vedea în viitorul volum.

¹ Codruț Constantinescu. (2023). Pasager prin amintiri. Cu ilustrații de Dan Perjovschi. Iași: Polirom. 222 p.