Geografii și suferințe

Elina Adam, o voce relativ recentă în peisajul literar contemporan, dar foarte bine receptată, publică la Editura Neuma volumul de poezie Rana amforei, cu o Prefață semnată de Monica Grosu. Cartea este structurată în trei secțiuni aflate în complementaritate prin simbolistica bogată a amforei: Untdelemn, Garum, Mir. Toate cele trei erau depozitate în amfore, iar semnificația lor intrinsecă poate duce la ideea de purificare cu rol taumaturgic. Amfora greacă simbolizează un uter sinonim cu existența placentară, dimensiunea paradisiacă a devenirii ființei: „cu mâinile până la cot în oceanul meu lăuntric / pipăi organele trupului meu scufundat / într-un lichid amniotic uitat” (în oceanul meu lăuntric).  Amfora este deopotrivă simbol al vieții, dar și al morții, al adâncului traducând, în esență, coincidentia oppositorum. Poemele din Rana amforei redau frământarea interioară a ființei, încercarea de eliberare prin cuvânt: „golim fiecare amforă pe care o purtăm pe umăr, / cu fiecare suspin, cu fiecare pas / pe care-l facem spre înlăuntrul nostru, / le golim, așa cum golești untdelemnul din cupă / mirul din alabastrul ascuns în evanghelii / așa cum o inimă se golește de sine”. Metafora din titlu ilustrează un proces al dezintegrării materialului, dar și al spiritualului, al desacralizării prezentului și al trecutului, ilustrează disoluția ființei receptată ca alteritate și identitate.

Temele recurente precum iubirea, timpul, existența ca joc, creația sunt tratate cu sensibilitate poetică printr-o acuratețe lingvistică rafinată. Poeta trăiește, scrie și se confesează în încercarea de a accepta și a se accepta și cu o dorință de reconciliere a ființei cu ea și cu lumea. Pe linia douămiismului, volumul este scris într-o gamă a senzorialului, a intimismului, redată cu o forță lirică menită a-i spori autenticitatea: „în vis voiam să-ți dăruiesc o carte / cu pagini nenumărate ascunse-ntre coperte tari / unele pagini erau acoperite cu scris așezat / altele aveau ștersături ori cuvinte tăiate, / erau și pagini subliniate / ori încadrate în culori strălucitoare / cartea avea și multe pagini goale,/ […] / cu copertele uzate / citită și răscitită / cartea aceea sunt eu”. Existența ia dimensiune ludică, iubirea devine un joc drapat cu sobrietate în actul descoperirii ființei: „iubirea nu cere reguli ori schimbare / ea se supune și iartă, / acesta e jocul care ne așteaptă / îl învățăm încă de aici / uneori pe față, alteori în taină”.

Ideile poetice sunt acompaniate de irizări livrești, de autoreferențialitate. Dimensiunea melancolică, totuși temperată, este recognoscibilă în toate segmentele prezentului op și glisează în jurul trecerii ireversibile a timpului. Până și spontaneitatea este stilizată, iar tonul rafinat, și ceea ce rezultă este o poetică reflexivă, un tablou liric contemplativ, meditativ, substanțial, o rostire aflată sub semnul autenticității: „ți-am dat inima toată / dar ai fugit în ascunzișurile tale efemere / te-am căutat până și-n stele”; „o pasăre trece lin / precum inima mea într-o zi de duminică”; „morțile noastre vor naște alți morți / până la sfârșitul veacurilor / umbra chipurilor lor se va fi petrecut ușor / ca un șir tăcut în abisul uitării”.

Reunind referențialitatea cu intertextualismul, Elina Adam își regizează scenariul liric, gravitând între neliniște și dorința de echilibru, între armonii și dizarmonii, între seninătate și apăsare, poemele devenind exerciții de exteriorizare ale unor frământări interioare: „te metamorfozezi, / și acum e momentul s-o faci, / într-un fel de animal fantastic uitat / rătăcit printre vârstele de diamant ale dragostei // un fel de leoaică á la Nichita”; „știam că treci / așa cum știi că trece cumințenia pământului”; „sinistrați cântă umbrele peste Styx / tu stai marmorean în barcă și ochii tăi verzi / au înghițit deja cenușiul vălurit al râului care / ca un om beat a rătăcit drumul spre casă”, „bogdan petriceicu hasdeu / e pe un piedestal din piatră / gândurile îi sunt sculptate-n veșnicii”. Uneori rostirea poetică este transcedentală, alteori plonjează într-un dom ce închide geografii interioare: „să ne lipim strâns una de alta / aici jos sub pământul / în care cineva înfige o secure / ploi deasupra și mări dedesubt ne caută / tăcerea ne este acoperământ pașnic, / sângele nostru curge în sus tot mai sus / ca sevele unui copac amețit de albastru”.

Elina Adam își fundamentează volumul pe dimensiunea tranzitivă  a limbajului poetic, pe reflecție și privire introspectivă, pe încercarea de descifrare a crizelor existențiale. În această confesiune intertextuală și autoreferențială se întrevede o discretă întrepătrundere a viziunii filosofice existențialiste cu viziunea creștină. Expresia capătă suplețe, sobrietate, iar conștiința poetică se află sub incidența eticului, dar și a esteticului. Lexicul este, pe alocuri, cu irizări din câmpul religios: „ne rugăm aceluiași Dumnezeu / Căruia ea îi spune Isus / copiii mei au crescut / și aș vrea să-l iubească pe El / și iubindu-l să putem deschide împreună portița / spre grădina unde panglicile colorate / iau formă de aripi pe trup”.

Combustia este menținută de la primul până la ultimul poem, vizionarismul, rostirea poetică, autenticitatea trăirii, sinceritatea expresiei, contemplația lirică definesc volumul Elinei Adam. Poeta își construiește trăirea poetică prin cuvânt, dar deconstruiește realul surprins în propria lui imersiune, într-o dezarticulare dureroasă: „fluturi însângerați mișcând lumina / pe care o uit ori o caut // ce dureroasă este pierderea Ta”; „o dimineață de iunie stranie / se așază pe sufletul meu ca o ceață / soarele pare că agonizează”.

Scrisul Elinei Adam se distinge prin sensibilitate ideatică, printr-o acuratețe a verbului, prin profunzimi poetice menite a o propulsa în ierarhia generației sale.