Radiografii existențiale

Estimated read time 5 min read

Uneori, ca să vezi lumea, așa cum este ea, trebuie să privești în adâncul inimii tale, până ajungi la spulberarea speranțelor, la vindecarea de iluzii. Dar lucrul acesta se întâmplă, încet, foarte încet, pe măsură ce vremea vântură frumoșii ani tineri…

Sub semnul iluziilor pierdute, stau (parcă încordate) și creațiile pe care Daniel Săuca le selectează, atent, în microantologia Încet, foarte încet (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022). Amintind, prin dimensiunile sale, de arghezienele Bilete de papagal, recenta „carte de buzunar” e una elegantă, sobră și, nu în ultimul rând, compozită, așa cum sunt, de altfel, majoritatea cărților redactorului-șef, de la revista Caiete Silvane. E compozită, pentru că ea cuprinde însemnări de călătorie, pagini de jurnal, editoriale, poeme noi și vechi (rescrise și mereu transfigurate, spre exasperarea unor critici literari, precum Al. Cistelecan). Iată și o mostră, în acest sens: „Scriam așa:/ sărutul aruncă în aer/ gura raiului -/ nemărginirea-i/ legată cu sfoară/ Astăzi nu mai scriu așa:/ sărutu-i putrezit în eter/ în gura raiului/ șobolanii plesnesc de fericire” (Variațiuni pe o temă impusă, I).

Există, însă, o unitate în marea diversitate a plachetei lui Daniel Săuca. Mai întâi, e o răvășitoare melancolie autumnală în paginile sale, fie lirice, fie epice: „Toamna mi-a ascuns și ultimele zâmbete. E prea multă toamnă în sufletul meu” (Leproversuri). Apoi, așa cum aprecia Viorel Mureșan, sunt, aici, două simboluri „recurente și alarmante:” șobolanul și șarpele. Indiferent că se plimbă aiurea ori prin fosta republică Veneția, șobolanul rămâne același simbol al lumii degradante și degradate; o lume aflată în zodia „sfârșitului continuu” (Ion Caraion): „Mulți pești mari am văzut la apa Iordanului. Și, curios, primul gând mi-a zburat la șobolanul de Veneția. Singura dată când am ajuns în serenissima republică acvatică m-a izbit imaginea unui șobolan imens care se plimba țanțoș printre ruinele istoriei. Printre miile de turiști grăbiți, absenți, incredibilul șobolănoc de Veneția mi-a apărut ca Sfârșitul, ca supraviețuirea morții” (Pești în apa Iordanului). Viclean și ispititor, șarpele ar putea simboliza nu doar păcatul biblic, păcatul originar, ci, mai degrabă, subtila ipocrizie a societății în care suntem obligați să trăim, așteptând mereu, pe alt-cineva (poate, un alt Godot)sau alt-ceva (poate, speranța de mai bine): „Toată viața așteptăm/ Așteptăm fericirea/ Așteptăm iubirea/ Așteptăm mântuirea/ Așteptăm să fim sănătoși/ Toată viața așteptăm ceva/ Așteptăm la coadă să plătim nebuniile/ altora/ Așteptăm o țară care nu mai vine/ Așteptăm orașe care nu mai există/ Așteptăm să plătim factura de singurătate/ Toată viața așteptăm/ Să mâncăm, să bem, să ne evaporăm/ Toată viața așteptăm/ Să murim repede și împăcați/ Cu gândul că am așteptat degeaba” (La coadă).

Dincolo de întâmplătoarea și sporadica tentă suprarealistă, datorată unor versuri ori sintagme surprinzătoare cum ar fi „ochii tăi sărați ca o lună în tigaie” sau „cadavrele memoriei” (ce reiterează corăbiile-fantomă ale lui Ion Vinea), poemele sunt îndelung cizelate și construite, cu multă inteligență artistică, grație paralelismului sintactic, tehnicii contrapunctului și repetiției bine studiate. Organizarea textului e, aproape de fiecare dată, armonioasă, iar versurile au alura unei litanii. De altfel, prezența unor motive literare (apa Iordanului, Haifa, raiul, îngerii, Cartea  Cerului) conferă o notă religioasă discursului liric, de tip confesiv.

Viața și moartea sunt temele predilecte ale acestor poeme (tensionate, sceptice și elegiace) dintre care am remarcat, în special, Călugărițe pe schi: „(…) Nu știu cine m-a pus/ să ajung la Dunăre/ și să dau peste călugărițe cositoare/ coseau iarba cu motocoasa/ iarba din curtea unei mănăstiri/ pe cap aveau o mască neagră/ poate împotriva albinelor/ în negru cu totul le lipsea doar coasa veche/ din fotografiile cu draci și coase/ era moartea în curtea unei mănăstiri/ făcea curat printre umbre/ erau călugărițe/ coseau pe Dunăre/ cuvintele/ și mai toate speranțele”.

Prin intermediul unei scriituri constant atipice, Daniel Săuca ridică barierele dintre speciile literare și totodată realizează o recapitulare substanțială a propriilor laitmotive sau obsesii din volumele precedente, probabil, din dorința de a încheia o etapă a creației sale (cea a transfigurării poetice).

Concepută ca o sinteză lirico-epică, placheta Încet, foarte încet reunește, într-un mozaic sclipitor al esențelor, emblematice radiografii existențiale și reconfirmă vocația de poet, pe lângă aceea de publicist, editor și neobosit manager cultural.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours