Seria de „Biografii romanțate” de la Editura Polirom deja cuprinde un raft de apariții, care n-ar mai putea fi ignorat în nicio bibliotecă. Cu atât mai mult cu cât protagoniștii volumelor din colecție nu sunt doar scriitori, ci și figuri culturale emblematice, de la Brâncuși, la Maria Tănase și de la George Enescu, la Ștefan Luchian. Iar autorii micilor monografii sunt și ei, nu neapărat critici literari, dar scriitori consacrați sau în curs de consacrare în diferite genuri, unii având în urmă certe realizări. Arheologia speciei, cu rădăcini în Antichitate, unde apărea ca o ramură a istoriei, înregistrează în timp mai multe etape. Una e cea cu substrat moral, din Evul Mediu, succedându-i biografia de tip iluminist, concepută ca pretext de reflecție asupra rolului personalității în desfășurarea marilor evenimente sociale. În pragul secolului al XX-lea, Dilthey, armonizând mai multe discipline umaniste, inclusiv psihologia, considera scrierea de tip biografic drept „cea mai filosofică formă de istorie”. Acestui standard tinde să i se ralieze, prin lărgirea orizontului de cercetare, la varii contexte culturale ori de istoria mediului social, cartea lui Cristian Fulaș, Celan. Am trăit, da, Editura Polirom, Iași, 2022.
Consecutivă ediției în trei volume a Operei lui Paul Celan, apărută între 2015-2020, la aceeași editură, Polirom, cartea de-acum vine să ni-l propună pe poet ca personaj. Sprijinită fiind pe o bibliografie esențială, redată la sfârșit, înțelegem că ea nu lasă mai mult loc ficțiunii, decât i-ar putea conferi rolul ordonator într-o dinamică a desfășurării epice. Formula adoptată de autor e cea a literaturii memorialistice, iar narațiunea la persoana întâi e sugerată de titlu: Am trăit, da. Un prolog de numai două pagini schițează o scenă-sinteză petrecută în casa familiei Antschel-Teitler din Cernăuți, și în centrul scenei, micul Paul, între figura autoritară a tatălui și cea mereu plânsă a mamei, dar și alături de alte prezențe apropiate: bunici, mătuși, verișoare. Ca pe un scut al lui Achile, o frază din deschidere plănuiește simbolic fiecare detaliu însemnat din teribilul destin ce-l așteaptă pe Paul Celan: „Simt cum din ochi îmi izvorăsc lacrimi, urechea parcă mi-a luat foc, buzele mi-au amorțit, mâinile-mi atârnă pe lângă corp și pumnii mei strânși ar vrea să lovească ceva, să se răzbune, îmi vine să țip, aș vrea să devin tot un țipăt și nu fac decât să rămân tăcere, să privesc printre lacrimi și să vreau să fug”. În siajul acestui blazon zodiacal își află loc și „prima mea carte de literatură”, adusă de mama, desigur, în limba germană, „singura limbă în care mă pot exprima poetic”.
Pentru a intra în biografia propriu-zisă a poetului, ne este adusă în față panorama orașului cosmopolit Cernăuți, din jurul anului 1930, dar și plăsmuirea Legiunii „Arhanghelul Mihail” a lui Zelea Codreanu. Pe parcursul povestirii apar inserții în care poetul-narator își anticipă, din nou, traiectul existențial și tragicul exitus. Într-o călătorie, descoperă Bucureștiul, care-i place și-și dorește să ajungă să trăiască acolo. Din cauza antisemitismului, la Cernăuți își abandonează liceul inițial, unul foarte bun, și se mută la unul „mai liberal, unde parcă nu eram atât de năpăstuit”. În noua școală începe să se pasioneze de „limba poeziei”, iar în casa unei prietene „l-am descoperit pe Trakl, geamănul meu în poezie”. Tot pe atunci are revelația unor Shakespeare și Nietzsche „și mi-am făcut curaj și le-am citit prietenilor mei primele poeme scrise de mine”. După trecerea examenului de bacalaureat, în 1938, începe studii la Școala Preparatorie de Medicină și Farmacie din Tours, pe care se vede silit să le întrerupă după un an, din cauza începerii războiului. Urmează în cartea lui Cristian Fulaș pagini esențiale despre primele iubiri („Ca să uit războiul, mă îndrăgosteam”), despre deportarea și moartea în lagăr a ambilor părinți, despre deportarea poetului însuși, între iunie 1942 și februarie 1944 („Lagărul e o stare de spirit”), apoi despre geneza marelui poem Tangoul morții. Dincolo de gardul de sârmă ghimpată pare a fi germinat și terifianta nevropatie care i-a pregătit sfârșitul. În scurtul episod bucureștean dintre 1945-1947 s-a produs și stabilirea pseudonimului: „Soției lui Alfred [Margul Sperber] îi datorez numele sub care mă cunoști. Inversând în joacă și simplificând în limba română silabele numelui meu, tschel-an, ea a obținut numele Celan. Numele meu. Numele pe care îl port de atunci și sub care tu îmi cunoști opera”.
Urmează pagini în care se clarifică unele detalii determinante în biografia celaniană. La 17 decembrie 1947 sosește la Viena, unde o cunoaște pe Ingeborg Bachmann, între ei născându-se o dragoste mistuitoare: „Cu Ingeborg m-am iubit, era un suflet sensibil și nu aveam cum să nu o iubesc, ar fi fost imposibil. Dar să tăcem despre asta, poate, așa cum am scris mai sus, despre unele lucruri trebuie să tac”. În același an, în drum spre Paris, ajunsese la mormântul lui Trakl, în fața căruia, „Cu un buchet de flori în mâinile-mi tremurânde”, s-a produs una dintre marile lui întâlniri. Primul volum de poeme, Nisipul din urne, apăruse la Viena în 1948, dar, din cauza greșelilor de tipar, întreg tirajul este retras. În capitala Franței, unde ajunge în iulie același an, redevine student, însă, de această dată, la germanistică. Își continuă astfel și mai asiduu viața literară și, într-un atare context, începe dezastruosul episod Yvan Goll-Claire Goll. Afabilă la început, noua relație, după moartea poetului alsacian, cea cu văduva sa, va deveni coșmarul insurmontabil al lui Paul Celan. Geloasă pe iubirea lui cu Ingeborg Bachmann, Claire Goll îl va acuza că furase poeziile soțului ei defunct, că le plagiase. Învinuiri atât de grave îi vor aviva răni vechi într-un psihic ultragiat. Tot în aceste pagini se lămurește că istoria povestită aici are, în principal, doi destinatari: pe Gisèle, soția poetului și pe fiul lor, Eric.
Un topos simbolic al volumului devine data de 20 ianuarie 1942, stabilită încă din eseul lui Celan Meridianul (1960), „ca eveniment declanșator al poeziei mele”. Atunci s-a hotărât „Soluția Finală”, iar legată de soarta evreității, tot simbolic, apare ideea unei cărți menită păstrării memoriei atrocităților: „Cel puțin șase milioane de voci separate care să povestească, cu infinite variațiuni stilistice și narative, moartea. Cel puțin șase milioane de capitole sau simple fraze, s-ar fi adunat milioane și milioane pagini, ar fi devenit cu adevărat o carte infinită a vocilor care spuneau moartea”. Pe urmele lui Goethe, dar mult nuanțat, Paul Celan avea credința că toată poezia este ocazională și autobiografică. Cartea lui Cristian Fulaș relatează în continuare câteva evenimente derivate din întâlniri, unele decisive, în biografia poetului. „O primă întâlnire stranie” este cea cu Brâncuși, cu care nu prea găsește punți de comunicare. Singura evocare încărcată de un oarecare lirism, pentru că e făcută la persoana a doua, este cea a întâlnirii cu Gisèle: „Poate, Gisèle, ar trebui să spun că în acei ani te-am cunoscut”. Întâmpinarea glacială în familia ei de mari burghezi francezi, dar și începutul armonios al căsniciei, sunt redate laconic, în timp ce nașterea primului copil, care a și murit a doua zi – era cea dintâi tragedie în cuplu – e povestită foarte pe larg. Cu Cioran, întâlnirea prevalentă e pe plan livresc: i-a tradus în germană Tratatul de descompunere. Aflând însă despre legăturile lui din țară cu Legiunea și simțind că „atunci când ne întâlneam el mă mințea”, Paul Celan crede că „soluția e una singură, înstrăinarea”. În paralel, se deschide un plan al lecturilor, care vor atrage și întâlnirea, poate, cea mai încărcată de sens din întreaga carte: „Am început în acea perioadă să îl citesc pe Heidegger”.
Relația lui Paul Celan cu limba germană nu e o temă neapărat la vedere, ci una care arde interior, cu atât mai intens cu cât poetul se simte, în măsură egală, fascinat și subjugat de ea: „Ceea ce am evitat mult timp, ceea ce nici măcar mie nu am vrut să-mi spun, să-mi mărturisesc, e că de fapt am avut și am o relație foarte strânsă cu celălalt călău care vorbește uneori cu de la sine putere, anume cu limba germană”. Întâlnirile fortuite cu Claire Goll și acuzațiile ei capătă, de asemenea, proporții hiperbolizante, care-l conduc în cele din urmă la gesturi reprehensibile: „… s-a întâmplat, am luat la bătaie un trecător urlându-i că și el era în joc, adică era complice al lui Claire Goll trimis să mă urmărească”. În atari circumstanțe, internarea într-un spital de psihiatrie reprezintă, pentru poet, a doua coborâre în infern, după experiența lagărului: „Așa arăta deci un spital de psihiatrie? Când m-au lăsat singur în cameră, îmi amintesc că m-am așezat pe un fotoliu din dreptul ferestrei și am rămas zâmbind peisajului de afară”. Ca într-o anticipare simbolică, mecanismele mentale ale poetului dau expresie și primei vestiri a suicidului: „Toată lumea are ceva cu mine, toți vor distrugerea mea și asta vor primi, am să le fac pe plac”. Psihic, copleșit de „lipsa de sens a lucrurilor”, în foarte puțin timp va formula și cea de-a doua aluzie la sinucidere: „mă pregătesc să fac ceea ce cu siguranță am să fac”. E bine să ne amintim că Paul Celan a trăit în anii de vârf ai existenționalismului abisal. Nici în scris, tendințele cele mai profunde ale poetului nu-și mai află un rost: „Scriam cu disperare, scriam ca să uit, mă prăbușeam în metaforă și-n noul limbaj ca într-un loc al izbăvirii și izbăvirea nu venea de nicăieri, pur și simplu nu exista”.
Ultimele pagini aduc întâlnirea propriu-zisă cu Heidegger. Filosoful vine la o lectură publică a poetului, organizată dinadins în orașul său de reședință, Freiburg. Celan simte o afinitate de gândire cu autorul Originii operei de artă, însă nu-i poate trece cu vederea, nici lui, ca și lui Cioran, trecutul nazist: „Într-un anume sens, el era unul dintre călăii mei. Încă un meșter german”. Atât la Universitate, cât și a doua zi, la cabana filosofului din Todtnauberg, comunicarea lor e șovăielnică, încărcată de stângăcii, izvorâtă din trecutul fiecărui conlocutor. Abia poezia e cea care-i scoate din impasul stânjenitor, dându-i totodată lui Celan prilejul unui reproș aluziv: „Am vorbit despre drumul Imposibilului, drumul spre poezie. Ne-am contrazis: când el a spus că poezia nu trebuie să fie supusă timpului, că esența ei era atemporală, i-am răspuns că poezia mea era întotdeauna legată de un eveniment mai mult sau mai puțin important din istorie”. Și face trimitere la acel obsedant 20 ianuarie… Exitul personajului e regizat de Cristian Fulaș cu mână de maestru. Aducând, ca în treacăt, vorba despre timp, poetul lasă lui Gisèle un semn: „Iată, mi-am scos ceasul de la mână și va rămâne pe birou, tu îl vei găsi sau altcineva îl va găsi și atunci vei ști că voi fi dispărut. //…// Privind acest ceas pe care cu atâta grijă l-am așezat la vedere, știu că vei ști”.
