Aduc mulțumiri Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în special domnului Vasile-Daniel Săuca, pentru acordarea Premiului revistei „Caiete Silvane” pe anul 2026 și pentru organizarea acestei întâlniri în deplasare, la Cluj-Napoca, în scopul înlesnirii programului meu medical prevăzut pentru luna în curs. Mă bucur să pot saluta aici pe profesorul universitar Mircea Popa, care mi-a făcut onoarea de a dedica o carte preocupărilor mele cu privire la romanitatea răsăriteană, și pe directorul bine cunoscutei Edituri „Școala Ardeleană”, Vasile-George Dâncu, important focar de cultură în plan național, care a tipărit cartea profesorului Popa în condiții grafice excelente. Mulțumesc, de asemenea, în absență, altui eminent autor, Iordan Datcu, pentru lucrarea Introducere în opera lui Ion Taloș,apărută acum câteva săptămâni, la RCR Editorial.
*
Pentru această întâlnire mi-am propus să vă prezint câteva momente autobiografice și să fac foarte puține referiri la opera mea realizată în decurs de aproape 70 de ani, deoarece ea e competent analizată de cei doi autori citați.
În primăvara lui 1944, pe când dădeam să împlinesc zece ani și să absolv patru clase primare la tanító néni (nu îi mai știu numele), mă aflam la plug, După Oarzână, cu tata, care mi-a spus că ar dori ca eu să devin un dăscălaș, dacă s-ar putea, chiar în Prodănești. Dorința lui a început să ia forme concrete în ianuarie 1945, când au pornit din Prodănești și Borza, județul Sălaj, două sănii cu cai, încărcate cu copii dornici să urmeze școlile din Clujul abia eliberat. Băieții ne-am înscris la Școala Normală de Băieți sau la Liceul „George Barițiu”, iar fetele la Liceul „Regina Maria”. În sania noastră erau patru copii (Viorica, Emica, Viorel și Ion), cu care tata, în vârstă de 38 de ani, a avut curajul să pornească fără contact prealabil cu școala, fără loc de cazare dinainte comandat și de adăpostire a cailor, fără niciun alt părinte însoțitor, mânat de dorința lui arzătoare de a-și vedea fiul cel mare la Școala Normală de Băieți. Cine și-ar asuma astăzi, călătoria de circa 100 de kilometri, cu o sanie de copii neînsoțiți de părinții lor (nici nu ar fi avut loc în sanie), în miezul iernii, pentru a-i duce la școli, așa cum a făcut-o tata? Și a reușit, fără niciun incident.
Am intrat în Clujul de după bombardamente, în care singurul pod funcțional peste Someș era cel din Calea Traian – podul de pe strada Horea era complet distrus – și, întrebând din om în om, am ajuns la impunătorul edificiu al Școlii Normale de Băieți din strada Eperjes utca, fostă Roma, devenită Babeuf, azi Galați; școala nu era însă pregătită să-și deschidă porțile pentru anul școlar, motiv pentru care eu și Viorel Moldovan am fost înscriși în clasa întâi, dar am fost nevoiți să ne întoarcem acasă, pentru a reveni, cu același mijloc de locomoție, după două săptămâni. Atunci am obținut locuri în internat și am început primul an de școală.
Edificiul era foarte rațional utilizat: la demisol era bucătăria și sala de mese, la etajele I și II erau sălile de clasă, iar la ultimul etaj erau dormitoarele și baia comună; în clădire mai exista o sală de gimnastică și o sală de festivități, un apartament pentru administratorul școlii și altul, la intrarea în clădire, pentru portar; școala dispunea de un parc imens, cu pomi ornamentali, cu teren de volei și fotbal. În grădină se afla, de asemenea, o vilă în care locuia directorul școlii și o clădire pentru Școala de aplicație, clasele I-IV, unde elevii din anii superiori făceau practica pentru a deveni buni învățători.
Aveam profesori de înaltă calitate, numele unora trebuie menționate aici: în primul rând directorii Dancu și succesorul lui, T. Chindea, profesorii de română Eugeniu Todoran, devenit profesor universitar la Timișoara, și domnișoara Miron, Gheorghe Comănaru, fondatorul Facultății de Educație Fizică și Sport în cadrul Universității clujene, biologul Victor Pop, devenit profesor universitar la Cluj, Marius Cuteanu, compozitor, Dorin Pop, devenit profesor la Conservator, și Dionisie Maior, diriginte, căruia îi datorez imboldul de a mă îndrepta spre filologie. Un rol au jucat și pedagogii internatului (de regulă studenți), care aveau grijă de desfășurarea programului în internat și care, până în 1948, ne duceau duminica la serviciul divin de la catedrala greco-catolică.
*
Criza care a urmat războiului obliga părinții elevilor, până prin anul școlar 1947/48, să contribuie cu alimente la întreținerea lor în internat: cantități de făină de grâu și de mălai, ouă, ulei, câte un miel viu și cine mai știe câte trebuiau să fie predate administrației școlii. Părinții colegilor din satele apropiate – Feleacu, Boju, Suatu, Corpadea etc. –, parcurgeau distanța până la școală cu carul cu boi sau cu bivoli, celebru fiind părintele unui asemenea coleg, care a sosit în grădina școlii înainte de ora trezirii elevilor (ora 6,00); el și-a strigat fiul pe nume: Lazăreeee, înștiințându-l pe această cale că a sosit, dar tulburând somnul întregului internat. Pentru sălăjeni, care aveau de parcurs o distanță considerabilă, singurul mijloc de transport avut la dispoziție era căruța cu cai. Erau greutăți care sporesc astăzi recunoștința noastră pentru efortul făcut. Școala dispunea și de o fermă agricolă, undeva la marginea orașului, în care elevii din cursul superior făceau practica agricolă, foarte utilă nu atât pentru producerea unor alimente destinate consumului în internat, cât pentru pregătirea din punct de vedere agricol a învățătorilor sătești.
Aș putea povesti destul de multe lucruri în legătură cu aducerea alimentelor pentru internat, dar aleg două, mai aparte: 1. În una dintre acele călătorii cu căruța, ne-a prins un frig aspru, iar îmbrăcămintea noastră era precară, motiv pentru care am intrat, cred, în Sânmihaiu Almașului, ca să ne încălzim la o casă, punând coșarca cu ouă pentru internat, ca să nu fie furată, sub căruță; după ce ne-am încălzit, ne-am îmbarcat, dar am uitat că trebuia să luăm coșarca cu ouă… 2. După război se lucra la repararea liniei ferate spre Cluj, distrusă de bombardamente, și, în primăvara lui 1946 sau 1947, exista posibilitatea de a călători cu trenul de la Ileanda la Cluj; am ajuns, nu mai știu cum, la Ileanda, de unde am luat trenul, un tren aglomerat cum n-am mai văzut, iar noi aveam bagaje de tot felul, inclusiv un miel viu; eu am reușit să mă strecor cumva în vagon, dar tata, cu mielul în brațe, a fost nevoit să stea o vreme pe scară, ceea ce nu era interzis, date fiind condițiile de atunci, până când a reușit și el să intre în vagon, la oarecare căldură. Mă trec fiorii și azi, povestind această întâmplare. Când a fost posibil să călătorim cu trenul din Jibou, ni se părea că a coborât raiul pe pământ.
Dintre cei patru copii din sania pornită din Prodănești, eu și Viorel am terminat Școala Normală/Pedagogică de Băieți, în 1952, dar, în locul repartizării la vreuna din școlile primare sălăjene, am primit, pe baza notelor obținute, repartizări pentru a urma cursurile învățământului superior și, în 1957 am absolvit, eu Facultatea de Filologie, Viorel pe cea de Științe Juridice. Se părea din nou că dorința tatei de a mă vedea învățător în Sălaj era aproape de a se realiza, el sperând că voi fi numit profesor de gimnaziu sau de liceu, poate în Jibou sau Zalău. Numai că și de data aceasta planul lui a fost dejucat de soartă: după încercarea nereușită a Secției de Învățământ Maramureș de a mă câștiga pentru postul de profesor de română la vechiul liceu nr. 1 din Sighetu Marmației, la propunerea profesorului Romulus Todoran, am fost numit cercetător-ajutor la Arhiva de Folclor a Academiei, pe lângă întemeietorul acesteia, Ion Mușlea. Cred că a fost șansa vieții mele, căci ea a prilejuit împliniri la care nu mă gândisem nici eu și nici părinții mei. În paranteză fie zis, dorința tatălui meu de a-și instrui patru din cei cinci copii până la nivelul de învățător (căci fratele Gheorghe era programat să continue gospodăria familiei și profesia tatei, de tâmplar constructor) a fost satisfăcută de ceilalți copii: Simion, după absolvirea Școlii Pedagogice și încadrarea în învățământ, a urmat din Zalău Facultatea de Filologie fără frecvență, devenind profesor și inspector școlar în reședința județului; Augustin a terminat pedagogica și s-a stabilit ca învățător, mai întâi în Aluniș, apoi în Someș-Odorhei, iar mezina familiei, Susana, a parcurs un drum asemănător, absolvind Institutul Pedagogic de trei ani din Cluj și, după un episod petrecut în Zalău, s-a stabilit la Sâg.
În schimb, cu excepția Siminei, care a devenit profesoară de pian în Zalău, și a Danielei Nicoleta, învățătoare în Jibou, toți nepoții lui s-au îndepărtat de învățământ; unii au adoptat profesiuni medicale: Ion-Florin a absolvit cinci ani la Facultatea de Medicină din Cluj, al șaselea la Universitatea din Köln, după care a profesat mai întâi la Münster, în Germania, iar apoi la Boston, în Statele Unite, unde a elaborat în colaborare un atlas al creierului uman; spre profesiuni medicale s-au îndreptat: Cristina Monica, asistent medical generalist, Cosmin Ioan și Petru Mihai, tehnicieni dentari în Zalău, și Claudia Monica, asistent laborator în Jibou; Florin Sorin lucrează în domeniul comerțului, în Zalău, Florin Liviu e pensionar MApN, Dorin și Cosmin lucrează în Danemarca, iar Bogdan a devenit un celebru bariton, cunoscut în toată Europa, angajat la Opera din Düsseldorf/Germania; singurul strănepot ajuns la vârsta de a profesa, Paul-Florian, a studiat la Academia de Muzică din Boston și e compozitor de muzică de film în Philadelphia/Statele Unite. Sâmburele de muștar din Prodăneștii Sălajului a rodit nu numai în județul nostru, ci și la Köln, Münster, Boston, Washington și Philadelphia.
*
Revin la începutul carierei parcurse de mine din 1957 până azi: convorbirea de prezentare avută cu renumitul profesor Ion Mușlea, descrisă mai detaliat în dialogul purtat cu Mircea Popa, mi-a deschis parcursul în activitatea de cercetare, avansând de la cercetător-ajutor, la cercetător științific, apoi la cercetător principal, la șef de sector și de secție, pentru a fi delegat, la propunerea neuitatului rector Ion Vlad, ca lector de limba și literatura română la Universitatea din Köln (1978-1983), devenind, din 1986 până în 2001, profesor la aceeași mare universitate din Colonia Claudia Ara Agrippinensium.
*
La 2 martie 1963 m-am căsătorit cu Florica Pavel, profesoară de limba și literatura română, care a știut să creeze ambianța favorabilă unei liniștite vieți de familie și evoluției mele profesionale. Suntem și azi o pereche care se bucură de aprecierea societății, atât în Germania, cât și în România. Un valoros sprijin am primit și din partea cumnatei mele, Elvira Pavel, bibliotecară la Biblioteca Academiei, Filiala Cluj. Ca pensionari am făcut naveta împreună timp de un sfert de secol între Köln și Cluj, împărțindu-mi timpul în părți aproximativ egale între cele două localități, beneficiind astfel de posibilitatea de a face cercetări atât în România, cât și în Germania. Ca nonagenar și octogenare am revenit definitiv toți trei în orașul tinereților noastre.
*
După vreo lună de la angajarea mea în funcția de cercetător-ajutor, care a avut loc la 1 iulie 1957, fără a beneficia de vacanța cuvenită, Ion Mușlea mi-a zis: Dragă domnule Taloș, Dumneata nu ai avut vacanță, iar eu nu îți pot oferi concediu decât după 11 luni, dar pot face altceva pentru Dumneata: pot să-ți ofer o delegație pentru cercetări folclorice în Prodănești, să culegi folclor, să fii cu ai Dumitale și să te odihnești. Se gândea, prin urmare, la un concediu mascat, ceea ce a fost mai mult sau mai puțin semi-legal, dar a avut însă rezultate profesionale excepționale. Căci în materialele culese în Prodănești, chiar de la părinții mei, dar mai târziu și de la alți purtători de folclor, Mușlea a descoperit o colindă care l-a surprins în mod deosebit. Cum ai ajuns Dumneata să culegi acest text? – m-a întrebat Mușlea. I-am povestit că, în copilărie, auzisem pe ai mei vorbind despre unul care și-a zidit muierea și am întrebat-o pe mama: ce era asta? Mi-a răspuns imediat: Asta-i corindă, și mi-a dictat textul în întregime, pe care mi l-a reprodus și tata în seara aceleiași zile. Nu eram deloc conștient că am făcut o descoperire importantă, dar am aflat mai târziu, din studiile publicate de D. Caracostea, M. Eliade, P. Caraman, că era vorba de varianta sălăjeană a celebrei balade denumită științific Meșterul Manole sau Curtea de Argeș, care nu părea să fie cunoscută în Ardeal; pentru marii folcloriști, ea era specifică Olteniei, Munteniei și Moldovei. Eu adăugam acestor zone, Sălajul, iar mai târziu Bihorul și Bistrița-Năsăud.
În 1961, la sesiunea tinerilor folcloriști, de la București, am prezentat comunicarea Balada Meșterul Manole și variantele ei transilvănene, provocând interesul lui Mihai Pop, care, mirat de găselnița mea, mi-a cerut lucrarea pentru a o publica în „Revista de Folclor”, și al lui T. Alexandru, căruia nu-i venea să creadă că eu am cules cu adevărat variante din Năsăud, unde el și echipa lui cercetaseră mai mulți ani la rând, dar nu au dat peste asemenea texte. Publicarea, un an mai târziu, a studiului meu a produs uimirea prof. D. Caracostea, autor al unui important studiu intitulat: Material sud-est european și formă românească. Meșterul Manole, în „Revista Fundațiilor Regale” din 1942; intrigat, bătrânul profesor m-a invitat la o discuție la dânsul acasă, unde m-a primit foarte rece, suspectând, probabil, că textele publicate de mine ar putea fi contrafaceri. După ce i-am descris împrejurările și cele constatate de mine pe teren, la despărțire, m-a îmbrățișat, în ciuda faptului că lucrarea mea răsturna o parte a importantului său studiu. (Pentru mai multă rigoare, arăt totuși că eu nu sunt descoperitorul absolut al colindei zidarilor, înaintea mea fiind publicate trei-patru variante, una chiar din Borza, de neuitatul sălăjean, profesor la Cluj, Leontin Ghergariu, și de alții, dar ele nu fuseseră luate în seamă de specialiști.)
Unul dintre meritele lucrării mele a fost că a dovedit unitatea folclorului nostru în Nordul, Sudul și Estul României. Pot spune că descoperirea mea din Prodănești a scos la lumină importanța Ardealului pe harta folclorică a României și mi-a înlesnit elaborarea unei monografii a temei în România, în Europa de Sud-Est și chiar în Europa occidentală.
Atât despre începuturile activității mele în cercetare.
*
Recent am fost întrebat de un coleg de breaslă: La care dintre lucrările mele țin cel mai mult: la Meșterul Manole, la balada Soarele și Luna, la colinda leului, la cea a făptuitorului bun, la Împăratul Traian și conștiința romanității românilor, ori la cele în care compar motive folclorice românești cu corespondentele lor franceze, spaniole, italiene? Altfel spus, colegul meu dorea să afle pe care dintre lucrările mele o consider mai importantă. I-am răspuns că Meșterul Manole a fost prima mea dragoste, care m-a înscris în rândul folcloriștilor demni de încredere, dar că și la celelalte teme am lucrat cu aceeași pasiune și fiecare mi-a produs satisfacții deosebite.
Cât privește latura comparativă a lucrărilor mele i-am spus că aceasta este o fază inevitabilă în activitatea mai tuturor folcloriștilor: adevărata satisfacție o ai tocmai când vezi cum tratează o temă și alte popoare. Cercetarea folclorului nu se poate limita la teritoriul național, ea trebuie să investigheze tradiția orală a popoarelor din aceeași familie și folclorul vecinilor. Ca să dau un exemplu: mulți autori au intuit originea latină a colindelor, dar niciunul dintre folcloriștii din Est sau din Vest nu a întreprins o cercetare comparativă a temei la toate popoarele romanice, din care cauză, multă vreme s-a bătut pasul pe loc, apoi, slaviștii au constatat că ele sunt practicate și de popoarele slave învecinate, mai ales de bulgari, și s-a presupus că ar putea fi vorba de un obicei slav, împrumutat de români; eu, activând într-un institut de filologie romanică, la Köln, a cărui bibliotecă era înzestrată cu o bună parte din literatura necesară, am putut cerceta tema în perimetru latin și am constatat că spaniolii, portughezii, catalanii, francezii, italienii practicau aceleași obiceiuri, asemănările mergând uneori până la identitatea unor motive sau expresii poetice. Acest fapt fie că respinge cu totul ideea originii slave a colindatului și colindelor, fie că, cel puțin, aduce, argumentat, în discuție ideea originii lor latine.
Concluzia este că poporul român a păstrat numeroase elemente ale folclorului vechi latin, unele dispărute din folclorul contemporan vest-romanic, ceea ce arată două lucruri foarte importante: 1. Dovedește unitatea culturii romanice în Evul Mediu; și 2. Confirmă apartenența folclorului românesc la folclorul romanic. Detaliez un singur aspect: am avut marea bucurie să descopăr că elemente din folclorul românesc sunt prezente nu atât în folclorul contemporan occidental, cât în opere literare scrise în Evul Mediu, ceea ce sporește importanța folclorului nostru ca singur păstrător al unor fragmente culturale medievale; prin urmare, prezența în literatura franceză, spaniolă, italiană a motivelor pe care le voi numi imediat se datorește preluării și prelucrării de către autori culți a unor motive folclorice ale vremii lor, răspândite atunci în mare parte a Romániei, dar dispărute din tradiția orală franceză, spaniolă ori italiană, și păstrate aproape exclusiv în folclorul românesc. Se construiesc astfel punți între oralitatea noastră și literatura scrisă medievală din Románia apuseană. Câteva exemple: Cântarea lui Roland, operă atestată încă din secolul al XI-lea, a cărei viață literară se extinde pe trei-patru sute de ani, conține motivul nuntă-moarte, atât de cunoscut la noi în Miorița; motivul principal din colinda românească a leului e prezent în Cantar de mio Cid, dar și în multe alte texte, cu deosebire în mitul lui Hercules, în romanța Lanzarote y el ciervo del pie blanco și Lai de Tyolet; motivele raiul și iadul din Divina Commedia, de Dante, scrisă la începutul secolului al XIV-lea, pot fi găsite în balada Soarele și Luna; o romanță/baladă spaniolă atestată la începutul secolului al XV-lea, sub titlul La dama y el pastor, păstrată de-a lungul secolelor, dar neînțeleasă azi de folcloriștii spanioli, tratează tema interdicției femeii la stână, ca în riturile păstorești ale românilor.
Închei această alocuțiune/articol, împărtășindu-vă una din bucuriile mele recente. În Codex Calixtinus, o compilație de la începutul secolului al XII-lea, Papa Calixtus al II-lea, aflat în scaunul papal între anii 1119-1124, include 22 de povestiri despre miracole săvârșite de Sf. Iacob, dintre care 18 au fost notate de el însuși în Galicia, Germania, Italia, Ungaria, Dacia și în țări de peste cele trei mări; din păcate, bucuria mea nu a fost deplină, deoarece Calixtus nu precizează care e miracolul care i-a fost povestit în Dacia. Important este însă faptul că în Codexul papal figurează afirmația că în secolul al XII-lea, în Dacia, circula o asemenea povestire miraculoasă. Aș putea face unele supoziții, dar nu e cazul să mă lansez acum în ipoteze. Sper că alte generații de cercetători vor avea norocul de a identifica textul din Dacia scris de Calixtus al II-lea. Subliniez însă importanța acestei prime atestări a existenței tradiției noastre orale, cu aproape o jumătate de mileniu mai devreme decât cele care ne erau cunoscute până acum. Ea e importantă și din alte puncte de vedere (religios, istoric etc.).
Vă mulțumesc pentru atenție.
* Alocuțiune ținută la întâlnirea cu Ion Taloș, organizată în cadrul celei de-a XVIII-a ediții a Zilelor revistei „Caiete Silvane”, la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, în 19 martie 2026.
