Incongruențe

Încet, foarte încet,

Daniel Săuca

„Încet, foarte încet” e o carte despre incongruențe copleșitoare, despre relativități obsedante, despre inconsecvențe (aproape) firești. E un volum ce păstrează amprentele specifice liricii lui Daniel Săuca: o poezie monocromă și monocordă, ce fixează, mai mult sau mai puțin aforistic, axiome existențiale și care e traversată, frecvent, de un fior metafizic ce devine osatura, mediana cărții.

Miniatural sub aspect formal, aproape de formatul unei plachete, cartea include 21 de texte al căror numitor comun e lirismul autentic, chiar și acolo unde grafica sau impresia de narativitate ar determina cititorul să ezite în privința genului literar, mai cu seamă în cazul poemelor în proză al căror punct de pornire sunt experiențele personale. De altfel, Viorel Mureșan remarca, pe coperta a patra a volumului, aceste dominante postmoderne ale cărții: „Scrisul poetic mai nou al lui Daniel Săuca, cel din Încet, foarte încet e apăsat de toate fantasmele realității, care vin să locuiască nepașnic în mintea unui om perpetuu încordat și, pe deasupra, ziarist. (…) Autorul descântă, la modul poetic, obiectele fizice, doar enumerându-le, precum un personaj al lui Gide. Ajunge astfel la un soi de jurnal, din care cronologia e absentă, înlocuită fiind cu o formă specială de timp: așteptarea”. Despre o întreagă viață „La coadă” (titlul poemului la care trimite considerația anterioară), despre sublima inutilitate a vieții e, așadar, prezentul lui Daniel Săuca și, evident, prezentul volum: „Toată viața așteptăm/ Așteptăm fericirea/ Așteptăm iubirea/ Așteptăm mântuirea/ Așteptăm să fim sănătoși/ Toată viața așteptăm ceva/ Așteptăm la coadă să plătim nebuniile altora/ Așteptăm o țară care nu mai vine/ Așteptăm orașe care nu mai există/ Așteptăm să plătim factura de singurătate/ Toată viața așteptăm/ Să mâncăm, să bem, să ne evaporăm/ Toată viața așteptăm/ Să murim repede și împăcați/ Cu gândul că am așteptat degeaba”.

De altfel, relația autorului cu cronotopul e una extrem de interesantă. La prima vedere, suntem în fața unui nou „sfârșit continuu”, ca să-l parafrazăm pe Ion Caraion, căci senzația permanentă e de dilatare angoasantă a timpurilor nefaste, a obsedantului timp, văzut nu ca un vehicul prin viață, ci mai cu seamă ca un vehicul spre moarte, ce nu face decât să-l îndepărteze de un sine, cu fiecare zi, tot mai străin. Fără vreo altă perspectivă decât cea a morții, întrezărită, sugerată în majoritatea poemelor, cu un trecut ce nu e decât magma unor reverberații dureroase, târzii ale experiențelor marcante, fundamentale (ca în Variațiuni pe o temă impusă), prezentul rămâne singurul timp căruia poetul mai poate să-i dea substanțialitate. Cu toate acestea, asemenea celui care își revarsă furia, în mod nedrept, nemeritat, asupra celui care-i este aproape, nu asupra celui vinovat, poetul alege să damneze, să blameze prezentul, să-l considere unic timp al destrămării, al decadenței: „Ne sugrumăm gândurile/ Ne ațipim iluziile/ Ne torturăm ideile/ Ucigași profesioniști/ Vechi magicieni/ Călăi sentimentali/ Îngrășați prea devreme/ cu putreziciunea lumii” (Suspendări); „Grimasele mele se îngrașă/ Și urletele mele se îngrașă/ Și cadavrul meu se îngrașă/ Ca un porc îngrășat cu minuni” (Cerșetor la „periferia veșniciei”).

Recurente sunt, ca în volumele anterioare, spațiile de tranzit, cele a căror dinamică dă iluzia vieții (gara, trenul, anticariatul, străzile, canalele Veneției) sau cele ale căror conotații religioase sunt evidente, căci, dimensiunea religioasă a existenței e una dintre axele volumului (apa Iordanului, Cana Galileii, via, măslinii, Valea Cerului). Un microbestiar simbolic se conturează mai cu seamă în poemele de factură religioasă; șarpele, pasărea, șobolanul și peștii acoperă, interesant, triada pământ-aer-apă. Acvaticul e mult mai încărcat de semnificații decât în volumele anterioare, devenind un simbol al trecerii, un simbolic reper al cunoscutului dicton „Sic transit gloria mundi”.  Râul satului sau Dunărea devin repere ale geografiei interne, spații ce potențează, orchestrează miraculosul.

Nici nota de artă poetică a unor poeme nu poate trece neobservată. Eterna frământare a gândului e dublată de eterna frământare a cuvântului; obsesia scrisului are o particularitate interesantă: dincolo de proteismul lui, scrisul, cuvântul nu schimbă ordinea fundamentală a lumii: „Și dacă scrii de la stânga la dreapta, și dacă scrii de la dreapta la stânga, și dacă scrii de sus în jos, și dacă scrii de jos în sus (…) există un singur Dumnezeu, multidimensional” sau nevoia organică de cuvânt a poetului: „Mi-e frică de liniște, mi-e sete de singurătate, sunt flămând de cuvinte. Cuvintele-roditoare/ Cuvintele-bălegar/ Cuvintele-gloanțe/ Cuvintele-semințe/ Cuvintele-turn (…)”. De aici tendința deja cunoscută de a concedia verbul, de a concentra, esențializa discursul liric, de a prefera enumerații sau simple aglomerări de termeni-cheie sau metafore puternice.

Astfel, vocea poetului, singulară, dresată de solitudini nesfârșite devine, cu fiecare poem, un ecou al litaniilor întrețesute în poeme, conturând eliptic figura ascetică a unui scrib decorporalizat de prea mult suflet, însuflețit doar de tușa livrescă a vieții, traumatizat, iritat de universul ostil, inadaptat la viață din cauza/datorită exersatei adaptări la moarte.