Oare ne mai întrebăm, câteodată, unde sunt și ce mai fac poeții? Mai ales, aceia care au rămas doar o amintire frumoasă și dorm, nestingheriți, prin anticariate sau biblioteci? Se mai hrănesc, ei, în lumea de dincolo, tot cu Poezie, tot cu necuvinte?
*
Ființa Poetului este de o fragilitate puternică, fiindcă ea cuprinde, în bătăile inimii, micile bătălii purtate, neîntrerupt, cu Viața lumii pentru ca marele război cu nemuritoarele cuvinte să fie câștigat. Poetul este și un îndrăgostit de ape, este acel pescar de visuri care pășește pe valuri la chemarea Muzelor aidoma lui Petru la chemarea lui Iisus. El trebuie să creadă în Poezie, până în pânzele albe…
*
A vorbi despre biografia Poetului, neglijând opera lui, este o gravă eroare similară cu împământenirea îngerilor. Nu putem face biografia unei inimi; o putem – cel mult! – descrie.
*
Cine este al tuturor, de multă vreme și de prea mult suflet, nu-și mai aparține. E un străin în propria lui viață.
*
Poezia este arta inefabilului, pentru că nu putem cuprinde, în cuvinte, sunetul razelor, lacrima pietrei sau oftatul luminii. Uneori, cuvintele se dezintegrează. Alteori, ele orbecăie în căutarea poetului lor. Îmi place să cred că nu Poetul o caută pe Iubita-Poezie, ci Iubita-Poezie îl caută pe Poet…
*
Anii vin și trec, vânturând visuri, destine și biografii învăluite de uitare. Doar cărțile rămân ca să înfrunte timpurile vitregi precum semeții brazi în vreme de furtună…
*
Pe măsură ce anii trec, într-o goană absurdă, îmi este tot mai greu să privesc peste umăr. Vrând-nevrând, singurătatea mă ajunge din urmă, căci mulţi (prea mulţi!) dintre oamenii pe care i-am cunoscut – întâmplător sau nu – pe drumurile aspre ale vieţii, azi, nu mai sunt… Îi pot regăsi doar în amintirile ce mă învăluie, tandru, ca o puternică mireasmă a brazilor veşnic tineri, ca un cântec şoptit al izvoarelor din tenebrele munţilor. Şi atunci, mă răvăşeşte trecutul – poate, singura noastră certitudine! – iar în minte îmi vin, blânde ca o adiere de vânt peste păpădii, versurile lui Nichifor Crainic: „Întrebat-am vântul, zburătorul/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Către-albastre margini de pământ:/ Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Unde sunt cei care nu mai sunt?…”
*
Liniștea pe care o căutăm, adesea, este nu departe de noi, undeva, în satul dintre dealurile înverzite ori de pe malul râului cristalin. Trăim prea mult între ziduri, copleșiți de vacarmul străzilor semaforizate, istoviți de grijile cotidiene. Alergăm prin viață și uităm, cu desăvârșire, de leagănul copilăriei, de rostul nostru. Trebuie, cu orice preț, să evadăm din cenușiul existenței urbane…
*
Într-un veac anost şi pseudocultural, măcinat de ambiţii politice şi stăpânit de un acut dezinteres social, sinceritatea nu reprezintă neapărat o calitate – mai ales, în artă! – însă reversul ei (ipocrizia) devine un modus vivendi pentru tot mai mulţi dintre semenii noştri.
*
Când umbli prin lume, având mereu un cui în pantof; când te miști printre oameni ca un elefant printre porțelanuri; când ți-ai pus sufletul în palme și ți-ai consumat viitorul, atunci poți să fii liniștit: Moartea nu o să te doară mai mult decât viața.
*
Uitarea este una dintre legile nescrise ale posterităţii şi ea se aşterne peste lumea literară, precum negura toamnelor bacoviene peste oraşul mohorât…
*
Prea mulți dintre noi începem să uităm ori să mimăm nefericita uitare, deși cuvintele lui Nicolae Iorga („Cine uită, nu merită!”) ar trebui să ne oblige la o perpetuă și neliniștită sondare a trecutului, sub semnul adevărului. A fost sau nu revoluție, în decembrie ʼ89? Misterele Bucureștilor nu se lasă elucidate, ele risipindu-se, disprețuitoare, în subteranele de la Cotroceni. Revoluție, involuție, disoluție…
*
Inefabilă semantică a sentimentelor sau prodigioasă tensiune izvorâtă din încleștarea cuvintelor (uneori, șoptite de zei), Poezia pare să-și fi pierdut, azi, caracterul originar, starea de cântec, „clarul de inimă”. Într-o lume pe cât de prozaică, pe atât de eterogenă, poeții au fost, oarecum aleatoriu, scindați în generații (optzeciști, nouăzeciști, douămiiști), nici măcar în familii spirituale. Din păcate, unii dintre ei au uitat de legendarii Orfeu și Amfion, crezând că orice poezie trebuie să fie neapărat un diluviu al grandilocvenței menite să-i deruteze pe cititorii temerari. Or tocmai simplitatea, limpezimea, concizia sunt, în esență, atributele Poeziei.
*
Poezia surâde vremii care vremuieşte şi face, mereu, cu ochiul posterităţii capricioase…
*
Literatura (îndeosebi, proza) este pactul ficțiunii cu realitatea; un pact încheiat cu acordul tacit al Muzelor ispitite să participe la jocul secund al creației. E un joc demiurgic, desfășurat pe o planetă de hârtie populată cu personaje ale căror fapte, atitudini sau obiceiuri sunt menite să ne ofere o altă lume. Tocmai de aceea cred că un prozator nu trebuie să copieze viața, ci trebuie să o creeze după chipul său.
*
Trecând prin anii sterpi, numai poeții pot îmblânzi răul veacului cu bătăile inimii lor…
+ There are no comments
Add yours