Ilustrări și ilustrații

Tata mă citește și după moarte,

Mihail Vakulovski

După fericitele întâlniri cu literatura scriitoarelor de dincolo de Prut, Maria Pilchin, Liliana Coropca, Mihaela Perciun și Tatiana Țîbuleac, romanul Tata mă citește după moarte, subintitulat poVeste 18+ despre copilăria Uniunii Sovietice, apărut la Editura Humanitas, vine să confirme că Mihail Vakulovski e o voce sonoră, originală, de un sincretism aparte.

Nu doar titlul contrariază, constituind, la prima vedere, un evident tertip narativ, ci și structura originală, căci autorul alege să insereze, în magma densă a cărții ce evocă vârsta de aur, dintr-o revolută epocă de aur, poeme originale, replici profane ale unor texte cvasicunoscute, versuri ce au constituit repertoriul infantil al fiecăruia dintre noi sau versuri „la stema” comunismului, ce îl proslăveau pe Lenin.

O sensibilă odă postmodernă închinată tatălui „nostru care ești pe pământ/ Tatăl nostru care-ai fost pe pământ/ Tatăl nostru care ești în pământ”, dar și taților care „s-au născut în altă țară în alt sistem pe altă/ lume au trăit” anunță, discret, dominantele lumii de odinioară pe care autorul alege s-o rememoreze în tonalități variate, alternând melancolia cu burlescul, nostalgia cu ironia sau autoironia. Că resimte ca pe o datorie morală, ca un pilon sine qua non al existenței sale reconectarea la zile, ani, oameni ai copilăriei și adolescenței sale o dovedește succintul text cu valoarea de „predoslovie”, în care mărturisește prezența atât de vie a tatălui în propria viață, chiar după moartea acestuia. E, de altfel, o primă dezvăluire a unui posibil sens al titlului, căci paginile cărții, mai cu seamă textul-epilog, vor dezvălui multipla semantică a verbului „a citi” și adevărata intenție a cărții.

Marele merit al autorului e acela de a fi reușit să reconstituie, dincolo de imagini semnificative ale familiei, școlii, relațiilor sociale, nota particulară, atmosfera stranie, lumea puternic infuzată de simbolurile comunismului, Lenin, Gagarin, dar și a „vocii poporului”, Vladimir Vîsoțki. Aparent disparate, amintirile fulgurante devin congruente, construiesc simetrii și opoziții, la o lectură atentă. Istoria câinilor familiei denumiți, fără excepție, Tarzan, la insistența tatălui fascinat de celebrul film, deschide și încheie cartea, ca un simbol al libertății absolute de acțiune și exprimare, transmise de la tată la fiu. Nicio solemnitate sau pseudosolemnitate nu încarcă discursul narativ, nicio secvență, niciun episod nu se rezumă la fabulă, la diegeză, ci luminează discret esențe ale dimensiunii existențiale dintr-o perioadă ce deformase consistent umanitatea. Așa se explică alternarea momentelor ce surprind victoriile sovietice cu replicile paremiologice, cu savuroasa lume a bancurilor ce, deși asumate hiperbolizări sau ridiculizări, reconstituie mai fidel, mai profund adevărurile unei lumi distorsionate de utopii. Lor li se adaugă savuroasele replici infantile, uneori ireverențioase, în care dominant este limbajul licențios. Intenția nu e de a frapa, de a crea un divertisment suburban, ci de a fixa constante ale vârstei la care fructul oprit îmbrăca, uneori, haina exprimării, alteori a privirilor indiscrete sau a gesturilor aluzive.

Rareori tonul devine sobru și își fac loc „istorii adevărate”, așa cum e cazul celei care justifică numele raionului de baștină, Suvorov. Contrastantă, în raport cu paginile anterioare, lecția de istorie e doar un necesar preambul pentru a sublinia curajul, nebunia tatălui de a propune și impune schimbarea denumirii în „Ștefan Vodă”, după 1990, schimbare care „acum pare firească, dar atunci (…) mormântul bunicii sughița de atâta pomeneală, iar poștărița a adus la noi în sat, mai concret – pe strada Florilor, nr. 5 (acum strada Alexei Vakulovski, nr. 5) – cele mai multe blesteme și amenințări din toate timpurile”. E vizibil un laudatio discret, ce se strecoară până la finalul cărții cu fiecare amintire ce-l recompune din fărâmele memoriei, cu fiecare paranteză ce e un monolog-intermezzo, adresat tatălui.

Interesant e modul în care portretul tatălui, dens abia spre final, e dublat de celelalte figuri asumat necenzurate, ce funcționează pe alte principii decât sistemul în care au supra-viețuit. E prilejul perfect pentru a demonetiza și de a demitiza realizări și realizatori celebri și de a clădi o imagine a unui tată-ancoră, tată-etalon, simultan cu aceea unui soț dominat de accese și răbufniri diverse, imagine ce nu știrbește câtuși de puțin figura parentală. Cât și cum a reușit să învețe grație tatălui, ce strategii și ce atitudini a adoptat tatăl pentru a-l apropia de literatură, cum s-a poziționat în conflictele numeroase ale copilului cu dascălii și colegii de școală, ca părinte și om al școlii, totul explică aureola, respectul și admirația.

O carte despre modul inteligent de a privi și de a înțelege lumea, despre lecția acceptării vieții ca ridicol theatrum mundi, despre iubiri adolescentine și figuri luminoase, într-o lume a umbrelor, dar, înainte de toate, o carte omagiu scrie Mihail Vakulovski. Nu doar cititorilor, ci, mai cu seamă Cititorului de Dincolo i se adresează.