Poate exista perfecțiune în afara existenței? Aceasta este o veche întrebare filosofică, una care blochează orice încercare de a formula un răspuns. Așa după cum s-a spus, în afara existenței poate exista o singură formă de perfecțiune – cea a nimicului. Ceva poate fi perfect doar în in-existența sa. Existența evoluează doar în marja de eroare a imperfecțiunii. Existența este miracolul propriei sale imperfecțiuni. Atributul prim și ultim al existenței nu este entelehia, ci pura ei existare, dincolo sau dincoace de imboldul său existențial. „Dacă existența trebuie luată așa cum este, n-ar fi atunci cel mai bine să ni se spună și nouă cum este?” (S. Kierkegaard).
Noi nu existăm pur și simplu, ci existăm doar în măsura în care ne descoperim existarea clipă de clipă. Sîntem doar ceea ce putem fi în orice moment al devenirii noastre, ne cucerim ființarea chiar și cu ceea ce aparent i se opune, cu ceea ce o neagă. Datul ființei se realizează în limitele mereu forțate ale posibilului. Trăim ceea ce sîntem cu intensitatea a ceea ce nu putem fi. Din imensitatea nimicului rupem o posibilitate de a fi. Existența este particularizarea unei forme antinomice de a fi smulsă din imensitatea inexistenței. Omul este doar în măsura în care își practică necontenit existarea. Peste posibilul faptului de a fi, el aruncă ancora propriei voințe. La limită, sîntem restul a ceea ce ne-am propus să fim. Sîntem concretețea a ceea ce sîntem doar pe baza iluziilor pe care le putem mobiliza. Comparăm și analogizăm totul, văzut și nevăzut, cunoscut și necunoscut, înțeles și neînțeles, în speranța că descifrăm umanul în datele lui absconse, îi luminăm cît de cît întunecimile. Apoi, tot mai sceptici și mai dezolați, constatăm că am înaintat doar în propriile incertitudini, căci de-ne-înțelesul existenței crește pe măsura dorinței de a-l aprehenda. La final înțelegem, cu tot mai multe argumente, că nu am înțeles nimic. Acompaniem doar realitatea cu o umbră interogativă. Întreținem minimul existării cu maximalitățile contrare ale in-existării. Sîntem totul și nimicul propriilor idealități aruncate în tărîmul parastatic al realității. Sîntem chiar și pe baza a ceea ce nu putem fi. Facem eforturi supraumane pentru a trece dintr-un nimeni într-un nimic.
Pornită din forma absolută a egalității inexistenței – nimicul este etern egal cu sine –, existența este forma cea mai dură a inegalității. Existența nu poate exista decît ca inegalitate, antilogie și anihilare. Iar omul este măsura sublimă a inegalității, aventura limită a existenței ca diferențiere. Dacă nu a participat la debutul existenței, la ontogonia sa, el are misiunea de a o încheia. Numai că nu se știe dacă omul poate sfîrși ceea ce nu a început.
*
Farmecul scrisului stă și în faptul că odată încheiată o propoziție, o pagină sau o carte reușite, nu știi dacă vei mai putea scrie vreodată la fel. Căci nu există nici o garanție că o vei putea face din nou. Scrisul se validează nu doar prin ceea ce ai scris, ci și prin ceea ce urmează să scrii. Trebuie să scrii pentru fiecare cititor ca și cum te-ai adresa doar lui, dar și să lași impresia că scrii pentru toată lumea. În actul scriptural lucrezi cu miracolul și cu ratarea pe masă. Scrisul este doar încercare a scrisului, o variantă dintr-o multitudine de variante. A scrie înseamnă a ciopli în goliciunea cuvintelor pînă ce dai de plinătatea unui sens. Talentul nu este decît curajul subsecvent de a încerca să scrii ceea ce nu-ți imaginezi că poți. De fapt, talentul înseamnă să scoți din orice experiență de viață și din orice exercițiu ideatic ceva peste posibilitățile tale. Să extragi din datele realității empirice idealitățile cele mai neașteptate pe care, apoi, să le contrapui aparentelor imposibilități. Talentul este tot ceea ce poți fi în viață împotriva a ceea ce ești. Doar moartea nu necesită nici un talent, căci vocația de a muri o avem cu toții.
*
Pentru a te putea apropia de fundamentul și esența unor fenomene trebuie să te îndepărtezi de accidentalitatea lor, trebuie să le privești dintr-o proximitate distantă. Înțelegem pe măsura ne-înțelegerilor cu care operăm. Într-un anumit fel, a filosofa înseamnă a îmblînzi de-ne-înțelesul. Noi nu putem afirma ceva decît pe fondul anulării aparențelor sale, transmutîndu-l în negativitatea lui absolută. Doar purtat prin extremitatea tuturor negărilor logice și meta-logice ceva devine ceva. Cînd se neagă pe ea însăși, ființa devine Ființă, cînd se împotmolește în comunul epifenomenelor și limitelor sale, ea devine ne-ființă. Ca atare, ne putem întreba: ființarea noastră este maximul sau minimul ființării, sau este doar jocul hazardului pe claviatura posibilităților acesteia. Căci ființarea se poate realiza chiar prin ratarea unor posibilități, după cum poate eșua prin reușita altora. Chiar și ceva atît de-ne-înțeles cum este moartea poate fi întrezărit prin prisma contrarietății sale. Putem gîndi fenomenalitatea morții fără însă a o înțelege. Căci „gîndirea are un avantaj împotriva morții, întrucît este conștientă de aceasta, dar moartea e mai tare decît gîndirea de vreme ce ea anihilează ființa gînditoare” (V. Jankélévitch).
+ There are no comments
Add yours