Candidior dies – „O zi mai luminoasă”

Consultarea indicelui tematic al Dicționarului de maxime, reflecții, expresii latine comentate, publicat de Virgil Matei, în 2007, la EDP, este în măsură să atragă atenția și asupra principiilor de etică și a valorilor morale susținute și apreciate de poporul roman. Zeci de expresii ilustrează, „în formele artistice ale conciziunii sau ale exprimării figurate și sugestive” (Tudor Vianu), nevoia de adevăr, semnele doveditoare ale virtuții, sursele fericirii, foloasele cumpătării și, nu în ultimul rând, bucuriile prieteniei cu tot ce presupune aceasta: fidelitate, devotament, trăinicie, respect. Ne-a atras atenția expresia lapide candidiare diem notare „a însemna ziua cu o piatră albă; a avea o zi mai bună”, expresie legată de un moment esențial și ilustrativ pentru ce înseamnă trăinicia prieteniei: reîntâlnirea, după un răstimp, a unor prieteni. La întoarcerea din campania militară a lui Augustus în Spania, unul dintre combatanți, Lotius Numída, se bucură că-și revede prietenii; dintre toți amicii lui scumpi, Lotius Numída își împarte bucuria mai ales cu Lamía, aducându-și aminte că „sub același dascăl și-au dus copilăria și toga cea virilă deodată și-au luat”. Se cuvine, de aceea, Cressa ne creat pulchra dies nota, „Frumoasa zi de astăzi cu alb s-o însemnăm”. Așa traduce Petre Stati versul lui Horatius din Oda XXXVI (La întoarcerea lui Lotius Numída). Pentru culoarea „albă”, semn și al succesului, Horatius folosește aici cuvântul Cressa „cretană”, „din insula Creta”. Și în lumea sadoveniană prietenia este una dintre calitățile morale cele mai apreciate. Revederea dintre prietini (cuvântul este scris cu consecvență în această formă) constituie un prilej pentru rememorări, mărturisiri, o ocazie de desfătare ceremonioasă și răsfăț, în care sunt prețuite, deopotrivă, bucatele alese și vorbele de duh. Se întărește astfel „sfatul moldovenilor noștri, că, la casa prietinului, e bună întârzierea” (Opere, XII, 189). Într-o replică a cuconului Costache Lăbușcă, prieten într-ale pescuitului și filolog în același timp, recunoaștem expresia de mai sus: „La vârsta mea, mai ales, fără prietini, viața n-ar prețui decât prea puțin. Așa că astăzi, dragă cucoane Mihăiță, eu sunt și mai favorizat de soartă decât în alte zile și trebuie să fac semn pe o piatră albă, cum spuneau cei vechi” (IX, 448). Expresia revine în gura lui Nicoară Potcoavă, despre care știm că a învățat latina și greaca și a rămas cu patima cititului: „Avea într-un sipet ferecat cărțile lui din vremea cât a stat ucenic la Bar. Și-n lenea iernii când șuiera vântul țiuind în cercevele și focul duduia în soba înaltă, scotea acele încântări ale prunciei și se desfăta ori de versurile poeților latini și greci, ori de istorisiri ale timpurilor trecute” (XVIII, 237). Prin complinirile aduse expresiei se ușurează înțelegerea ei de către cititori: „– Bine, Cosmuță, prietine. Ziua de astăzi pot s-o însemn c-o piatră albă, cum spuneau oamenii de demult, s-o însemn cu lumină după atâtea zile negre ce-am avut” (XVIII, 335).

Când timpul și spațiul narațiunii se schimbă și statutul personajelor este altul, prozatorul recurge la un alt registru lexical. Într-un moment când se simte părăsit de toți și prigonit de oamenii lui Duca-Vodă, beizade Alecu Ruset (din Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă) poposește, pentru sfat, la mănăstirea Cașin, unde era stareț cuviosul Teofan, unchiul său. Și în acest caz revederea se cere a fi marcată: „Făcându-mi o bucurie ca asta, de a veni în brațele mele ca la un părinte al tău, după ce nu ne-am văzut atâta vreme, se cade să cinstim ceasul, însemnându-l la răbuș printre cele puține ale sărmanei vieți”. Mihail Sadoveanu oferă cititorului, în rândurile de mai sus, un exemplu de adecvare a faptului de limbă la statutul personajului.