„La Köln mi-a fost deschisă larg ușa spre folclorul popoarelor romanice”*
Mircea Popa: În ce împrejurări ai ajuns secretarul Comitetului de partid al Filialei Academiei? Care a fost atmosfera politică a acelor ani în Filială? Ce te-a avantajat?
Ion Taloș: După cele două stagii de specializare la Freiburg, al doilea, din decembrie 1970 până în iunie 1971, m-am întors acasă și am avut destulă trecere în institut și chiar în Filială, atât pe linie profesională, cât și în partid. Mă număram printre puținii cercetători care au realizat cu succes stagii de specializare în Occident și care s-au întors acasă. Mai întâi am fost ales membru în Comitetul de partid al Filialei, la resortul profesional, o sarcină destul de ușoară, care nu prea dădea naștere la conflicte, deci nu prea existau motive să fiu dușmănit. La următoarele alegeri pentru Comitetul de partid al Filialei, care aveau loc de regulă la Institutul de Chimie, după exprimarea votului, până la comunicarea rezultatelor, am ieșit cu toții în pauză, iar pe când ne-am întors, am văzut rezultatele scrise pe tablă. Eram omul cu cele mai multe voturi obținute. Am fost surprins, dar nu mi-am făcut griji, știind că fostul secretar, regretatul Constantin Rusu, ales și el, dar cu mai puține voturi decât mine, dorea să rămână în funcție și eram sigur că va rămâne secretar, iar eu voi avea resortul profesional. Numai că, la ședința de constituire a Comitetului și de repartizare a funcțiilor, la care au participat noii aleși, împreună cu Raluca Ripan și cu secretarul Comitetului județean cu probleme de propagandă, Roman Moraru (mi se pare), acesta a întrebat-o, din politețe, pe Raluca Ripan, pe cine propune ea secretar, sperând că va rosti numele lui Constantin Rusu, dar probabil că ea nu îl mai dorea pe Rusu și a răspuns foarte hotărât, în moldoveneasca ei inconfundabilă: Pe cine are mai multe voturi. Acela eram eu. Așa am ajuns secretar al Comitetului de partid al Filialei, o demnitate importantă, dar nesperată și chiar nedorită de mine. Atunci au început să apară dușmăniile unor expirați, care însă, după percepția mea, nu au avut succes.
A fost o poziție din care am putut apăra – aș zice chiar: salva – pe unii colegi din Filiala Academiei, de la pericolele, care apăreau mereu, din cauza numeroaselor verificări ale dosarelor noastre de cadre. La una dintre verificările făcute de o comisie condusă de „tov. Fülöp”, de la serviciul de cadre al universității, a fost alcătuită o listă cu patru-cinci colegi, ale căror dosare conțineau probleme, și care urmau să fie înlăturați din Academie. Îmi amintesc de două nume: Nicolae Jurcău, cercetător la colectivul de psihologie, la dosarul căruia exista un denunț, după care tatăl lui ar fi fost primar la Beiuș în perioada ocupației maghiare, ceea ce putea fi considerat un fel de trădare; N. Jurcău era însă un cercetător foarte bun, de viitor, în Academie, dovadă că, după 1989, a devenit profesor universitar; pe lista celor care urmau să fie înlăturați din Academie se afla și colegul Victor Ursa, de la colectivul de științe juridice, care avea la dosar delațiunea că, văzând steagul URSS la sărbătorirea zilei de 24 Ianuarie, ar fi zis: ce caută steagul sovietic la o asemenea sărbătoare națională, idee împărtășită, de altfel, de mulți români. În aceeași situație erau încă doi sau trei colegi de la alte institute, ale căror nume nu mi le amintesc acum. I-am apărat pe toți, respectiv nu am vrut să semnez rezultatele verificărilor – ele trebuiau să aibă, după expresia de atunci, girul organului de partid, pentru ca rezultatul să fie credibil –, deci nu am acceptat lista întocmită, iar oamenii au rămas pe post.
A mai fost un moment extrem de dificil, cred că era prin 1974 sau 1975, când a avut loc una din numeroasele reorganizări ale institutelor Academiei și când a fost delegat la Cluj, din partea Comitetului Central, Ion Goliat, care era secretarul general al Academiei; atunci am fost convocați la Comitetul județean de partid toți directorii de institute, împreună cu secretarul Comitetului de partid (eu aveam ambele funcții), cel mai prestigios fiind profesorul Ștefan Pascu; aceasta a fost cea mai grea încercare pentru mine, deoarece, ca secretar al Comitetului de partid, trebuia să-mi dau acordul la înlăturarea din institute a unora dintre cei mai reprezentativi colegi: Ion Mării, de la Institutul de Lingvistică, și Ion Cuceu, tocmai de la institutul condus de mine; amândoi aveau probleme de dosar, motiv pentru care se propunea înlăturarea lor din institutele respective. Îmi amintesc de povestea cu pușca ascunsă în claia de fân a tatălui lui Ion Mării, care a fost salvat atunci prin delegarea șefului de cadre, Sabin Vlad, pe care Comitetul de partid l-a trimis în delegație în satul lui de origine, Toager, jud. Timiș, pentru verificări; acesta s-a întors însă cu rezultatul că nu se confirmă delațiunea, dar această poveste, poate și altele adunate la dosarul lui Mării, au făcut să fie propus pentru a fi înlăturat din institut: nu avea nicio importanță faptul că era vorba despre unul dintre cei mai valoroși și mai de perspectivă cercetători din institut, mi s-a cerut să fiu de acord cu înlăturarea lui din institut. Cum operația nu a fost încheiată în decursul vizitei lui Ion Goliat la Cluj, am avut chiar repetate convorbiri telefonice cu Ion Goliat, care îmi arătase apreciere și, poate chiar o anumită simpatie, până când a fost decisă rămânerea lui Ion Mării în institut; aflu tocmai în cursul interviului că Ion ne-a părăsit și îi adaug numele la lista tot mai lungă a celor pe care îi pomenesc în rugăciunile mele; Ion Cuceu, decedat în decembrie trecut, pe care îl cunoșteam cel mai bine, avea la dosar delațiunea că ar fi făcut caricatura lui N. Ceaușescu. Era o adevărată crimă în acei ani să nu ai deplină încredere în șeful statului. Într-adevăr, Ion Cuceu s-a exprimat în institut, în prezența mai multora, cam așa: Îmi place cum vine tov. Ceaușescu în fața câte unei machete a unui cartier nou și, fără prea multă cugetare, ia un bloc dintr-o parte și îl mută în cu totul altă parte. El sugera astfel nepriceperea, ca să nu zic altfel, a lui N. Ceaușescu, și deciziile lui deseori incompetente. Nu știu dacă mai avea și altceva la dosar, dar el se afla pe lista celor care ar fi urmat să-și piardă posturile în Academie, pentru acest motiv. Făcusem parte și eu din grupul în fața căruia Cuceu s-a exprimat așa, deci, de data aceasta, delațiunea nu era o minciună, dar puteai să nu aperi un om într-o asemenea situație, când și tu erai de aceeași părere? Și tocmai când eu aveam putere de influențare a deciziilor care se luau? Nici în cazul lui nu conta că, profesional, nu i s-ar fi putut reproșa nimic sau că avea origine socială sănătoasă (acesta era criteriul, de multe ori). Presupuneam și cine l-a denunțat. A fi lăsat în ghearele securității pe unul dintre cei mai talentați colegi pe care îi aveam, m-ar fi umplut de rușine și aș fi suferit toată viața că nu am reușit să îl apăr. Am făcut-o, cu toate că știam că, de data aceasta, delațiunea nu era mincinoasă. Într-adevăr, Cuceu a făcut caricatura lui N. Ceaușescu, în sens metaforic, dar eu am preluat expresia în sens propriu și am susținut că denunțatul nici nu știe desena, deci am desființat denunțul cu bună știință și cu toată convingerea; la Comitetul județean de partid, unde a avut loc discuția de reorganizare în prezența mea, m-am folosit de formularea ambiguă a denunțului. Și am avut succes: Ion Goliat a telefonat la „tov. Szász” din C.C al partidului zicând: Tovarășul Taloș își pune gâtul pe tăietor că nu sunt adevărate cele care se află la dosarul tov. Cuceu, iar la celălalt capăt al firului a fost acceptată declarația mea, deci Ion Cuceu a fost menținut în institut. Atât Ion Mării, cât și Ion Cuceu au devenit, mai târziu, directori de institute, dovadă că efortul meu de a-i apăra a meritat. Acestea sunt câteva dintre beneficiile faptului că am fost secretar al Comitetului de partid al Filialei; am pierdut, în schimb, o groază de vreme și cu netezirea altor conflicte din diferitele institute ale Filialei Academiei; timpul și energia consumate cu asemenea activități erau în defavoarea cercetării științifice și o reală pierdere pentru viața familiei mele.
E prima oară când fac cunoscute public aceste reușite politice ale mele, de care nu am făcut niciodată uz, nici măcar celor aflați în pericol nu le-am înfățișat situația în toată nuditatea ei, de teama că, dacă asemenea lucruri ar ajunge la urechile partidului, faptul ne putea fi fatal, și mie și lor; consider însă că acuma e momentul pentru a face cunoscute asemenea evenimente.
M.P.: Erai autorul unei cărți de succes (Meșterul Manole), ai publicat câteva ediții, unele în germană, erai șef al unei secții a Filialei Academiei și secretar științific al Centrului de Științe Sociale. Cu alte cuvinte, erai un om cu o frumoasă perspectivă.
I.T.: Într-adevăr, anii ʼ70 reprezintă perioada în care prestigiul meu creștea, atât la Cluj, cât și la București. În Cluj mă bucuram de aprecierea doamnei Raluca Ripan, a profesorilor Ștefan Pascu, Aurelian Ionașcu și a rectorului de atunci al Universității „Babeș-Bolyai”, Ion Vlad. La București eram privit cu simpatie de profesorul Mihai Pop, la care obținusem titlul de doctor în științe filologice și de secretarul general al Academiei, Ion Goliat. Atunci am putut iniția și duce la capăt unele acțiuni memorabile: Academia, prin Ion Goliat, mi-a repartizat un aparat xerox, Olympia, secția noastră fiind una dintre puținele instituții care dispuneau de un asemenea aparat în Cluj. Atunci am xeroxat cele 19 volume ale răspunsurilor la chestionarul B.P. Hasdeu și răspunsurile la Chestionarul N. Densușianu, ambele aflate la Biblioteca Academiei în București, le-am xerocopiat și compactat; de asemenea, am copiat colindele din arhiva Institutului de Folclor București și multe publicații rare de folclor, cu deosebire colecții de ghicitori și proverbe, alcătuind astfel la Cluj un fond documentar de excepție – nu cred că mai există în țară undeva ceva similar –, fond care stă și azi la dispoziția celor interesați. Nu pot să trec cu vederea activitatea de copiere desfășurată de documentarista noastră, Stela Belozerov, o colegă care se pricepea la toate și era foarte devotată muncii din institut.
Cam în același timp se pregătea pensionarea profesorului Mihai Pop din postul de director al Institutului de Folclor; profesorul împlinea 70 de ani (s-a născut în același an cu tata) și, atât el, cât și Ion Goliat, insistau să accept succesiunea lui la direcția acestui Institut. Am fost chemat în două rânduri în capitală, pentru discuții pe această temă, dar am refuzat; argumentul meu: institutul lui Pop fusese tocmai atunci unificat cu cel de Fonetică și Dialectologie, al acad. Al. Rosetti; cele două institute aveau oameni foarte bine pregătiți, familiarizați cu toate problemele profesionale și sociale ale institutului unificat, iar apariția unuia din provincie (!), care nu a crescut alături de ceilalți, lipsit de alte relații, și necunoscător (să zicem:) al peisajului bucureștean, i-ar fi bruscat pe mulți. Sincer vorbind, am considerat că această demnitate e prea grea pentru umerii mei. Probabil că atitudinea mea a constituit o decepție pentru Mihai Pop, Ion Goliat și Al. Rosetti. Mihai Pop mi-a oferit, mai târziu, un exemplar din cartea lui, Obiceiuri tradiționale românești, cu următoarea dedicație: „Lui Ion Taloș, pe care îl prețuiesc pentru multe, dar una nu i-o pot ierta.” Presupun că tocmai la acest refuz al meu se referă dedicația. În aceeași perioadă am fost informat de M. Sala că acad. Al. Rosetti i-a cerut să-i procure cartea mea despre Meșterul Manole, după care mi-a scris două scrisori cu aprecieri superlative. Nu cred că am luat o hotărâre greșită, dar, dacă aș fi acceptat această demnitate de mare cinste, evoluția mea ar fi fost cu totul alta. Din toate punctele de vedere.
Da, anii ʼ70 au fost cei mai buni pentru activitatea mea științifică și pentru poziția mea socială. Atunci am primit aprobarea de a relua, după mai bine de două decenii de încercări, publicarea Anuarului Arhivei de folclor, sub denumirea Anuarul de folclor; mi-a fost refuzată preluarea vechii denumiri, deoarece anuarul editat de Ion Mușlea conținea material folcloric din Basarabia, or, atunci era interzis tot ceea ce amintea că provincia, revendicată de sovietici în 1939 prin pactul Ribbentrop-Molotov și răpită la 28 iunie 1940, e locuită de români; am considerat însă că noua denumire sugerează oricui legătura cu cea veche și am menținut în mare structura acesteia. Dreptul de a edita o revistă în acei ani era un rar privilegiu.
Situația politică era în acei ani destul de haotică: pe de o parte mai trăiam impresia de deschidere spre Occident, după declarația lui N. Ceaușescu din 1968, când România a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei de către statele Pactului de la Varșovia, ceea ce dăduse speranțe în posibilitatea de îmbunătățire a vieții oamenilor; după acest șoc, să-i zicem: pozitiv, au urmat, la scurtă vreme, tezele din iulie 1971, care au reprezentat întoarcerea spre cultul personalității și spre controlul absolut din partea PCR a întregii vieți culturale, științifice și politice. Doar că aceasta nu s-a putut impune dintr-odată. Tezele din iulie 1971, la care numeroși oameni și-au exprimat adeziunea, în nenumărate ședințe de partid și de institute, au marcat începutul decăderii lui Ceaușescu; aceasta a durat aproape încă două decenii. Și nu numai că a durat, dar s-a înrăutățit permanent. Anumite lucruri mai puteau fi salvate de cei care se (mai) bucurau de încredere din partea partidului. Deci, încă nu se pierduse speranța în îmbunătățirea din interior a situației politice de la noi.
Așa se explică faptul că, pe lângă reușitele de care am vorbit, am avut și eșecuri, între care consider faptul că Editura Academiei ne-a respins propunerea de a publica prima lucrare colectivă, de plan, Corpusul ghicitorilor românești. Îmi amintesc că, prezentându-mă la Editura Academiei, cu propunerea de editare a acestei lucrări, am fost luat în derâdere, zicându-mi-se: De ce nu faceți și Dumneavoastră lucrări de folclor pe baza cuvântărilor tovarășului N. Ceaușescu? A fost o foarte mare decepție și un insucces care m-a marcat. Lucrarea zace și astăzi nevalorificată, în formă de manuscris dactilografiat, la Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române” și tare mi-aș dori ca folcloriștii să o reia și să actualizeze informația pentru tipar. Un insucces oarecum de natură politică a fost faptul că, în ciuda poziției mele din partid, nu am reușit să obțin o locuință corespunzătoare: locuiam patru persoane în două camere, dintre care una de trecere, iar fiul meu, Ion-Florin, în creștere, nu putea să aibă o cameră a lui. Toate intervențiile mele la organele de partid au fost zadarnice, motiv pentru care am fost nevoit să-mi cumpăr, prin 1976, căsuța din strada Ion Mincu. În acei ani nu se vindeau/cumpărau imobile, nu construia decât statul, dar și el începuse să-și încetinească ritmul de ridicare a unor imobile de locuit. Țara sărăcea pe zi ce trece.
M.P.: Totuși, atunci ai fost delegat ca lector de limba și literatura română în Germania Federală.
I.T.: Da, prin 1975/76, universitatea noastră dorea să trimită un lector de română la universitatea din München, iar eu, cu experiența mea de la Freiburg, răspundeam întocmai acestei nevoi. Atunci, rectorul Ion Vlad m-a propus pentru ocuparea postului, începând de la 1 octombrie 1977. Pentru mine, postul avea o anumită atractivitate, nu numai pentru că în Germania se câștiga bine, ci și pentru că la München aș fi avut posibilitatea de a colabora cu Institutul sud-est european din capitala Bavariei. Eram chiar pregătit pentru așa ceva: învățasem și puțină bulgară, făcusem o vizită la Sofia și primisem în vizită la Cluj pe colegul T. Jivkov, directorul institutului sofiot, și plănuiam o lucrare comună despre colindele românești și bulgare, dar haosul și sistemul de pile, instituționalizat, a făcut ca postul, considerat al universității clujene, să fie atribuit unui coleg de la Universitatea București, despre care circula zvonul că ar fi consătean cu Elena Ceaușescu, și nimeni nu ar fi îndrăznit să nu-i acorde postul. Acestea erau condițiile de atunci…
Cine parcurge lista lucrărilor mele constată că unele dintre ele aveau în vedere folclorul din zona sud-est europeană. De un studiu comparativ în domeniul romanic nu putea fi vorba. Nu era politic să te ocupi de romanitate, autoritățile străduindu-se să direcționeze cercetarea spre lumea slavă.
Prin urmare, pierderea numirii la München mi-a produs o mare decepție. Ministerul de la București m-a asigurat însă că voi primi alt post de lector în spațiul de limbă germană, dar nu în Germania Federală, unde, de altfel, în 1977, fuseseră ocupate toate cele trei posturi de lector de limba română existente: München, Tübingen, Köln.
S-a întâmplat însă ceva cu totul neprevăzut: profesorul V. Arvinte, care ocupase pentru a doua oară postul de lector la Köln, a fost ales prorector al Universității din Iași, motiv pentru care a decis să renunțe la lectorat după un an, adică începând cu 1 octombrie 1978. Așa se face că, prin mai 1978, mi s-a comunicat telefonic de la minister, cam așa: Până ieri erați lector la Viena, de astăzi sunteți lector la Köln. O nouă dezamăgire: Kölnul e mult mai departe de Cluj, nu avea/nu are institut de folclor, și cu atât mai puțin, unul de studii sud-est europene. Vizitasem orașul de pe malul Rinului în aprilie 1967, pe când eram bursier la Freiburg și când Fundația Humboldt a organizat o memorabilă excursie cu bursierii ei în principalele orașe vest-germane, inclusiv în cele două părți ale Berlinului (de Răsărit, socialist, și de Apus, capitalist). Mai aveam în memorie impresionantul Dom din Köln, în care ajungi trecând prin piața foarte vântoasă și rece în toate anotimpurile, și nu uitasem urmele trecutului romanic al metropolei renane. Evident, aș fi preferat Viena, pentru că era mai aproape de Cluj și pentru că în capitala Austriei aș fi avut posibilitatea de a face, de asemenea, cercetări cu privire la raporturile folclorului nostru cu cel sud-est european. Dar nu m-a întrebat nimeni dacă am vreo preferință, ci mi s-a spus că acum sunt repartizat la Köln.
Am acceptat universitatea renană, mai mult ca soluție de avarie. Și, cum știi, am bătut calea dintre Cluj și Köln timp de cinci ani dus și întors; am găsit limba română cu statut de obiect facultativ, adică de obiect la care participau o mână de studenți, fără să dea examen și fără să primească decât un așa-numit Schein, adică o dovadă de participare la acest curs, aproape lipsit de relevanță pentru curricula studenților. Ceilalți lectori de limbi romanice (franceza, spaniola, italiana, portugheza și catalana) aveau studenți mulți, și cine nu promova examenul de limbă, nu putea participa la cursurile de romanistică; m-am mirat că antecesorii mei, nume deosebit de importante în filologia românească: Paul Miron, V. Arvinte, Pompiliu Marcea, Vladimir Drimba, Mircea Zaciu, nu au reușit să îmbunătățească statutul limbii române, ridicând-o la rangul unui obiect de specialitate; după doi ani de la preluarea lectoratului, limba și literatura română nu mai era cenușăreasa institutului, ci, ca toate celelalte limbi romanice, obiect la examenul de diplomă. Am început să mă familiarizez cu romanistica și chiar să-i văd importanța pentru cultura noastră.
Ca lector aveam trei cursuri: începători, avansați și traducere; numărul studenților a crescut cu vremea și se apropia de cel de la portugheză; unii studenți aveau rădăcini sau relații în România, dar aveam și studenți care au înțeles că româna era o specialitate foarte importantă, chiar cireașa de pe tort, pentru cine dorește să fie un romanist deplin; am avut câțiva colegi tineri (G. Schüler, Franz Joseph Klein), care doreau să-și completeze pregătirea de romaniști; dintre studenți, cel mai talentat a fost Joachim Lenger, una dintre studentele mele, pe nume Faustina, cu pasiune pentru artă, interesată de pictura românească (mi-a dăruit un foarte frumos desen color după N. Grigorescu – cap de fată = Mädchenkopf, pe care îl păstrez și azi în camera mea de lucru). Dar o schimbare de statut al limbii române nu se putea petrece de la sine, ci prin efortul de a convinge pe ceilalți profesori și pe studenți că limba română merită să fie învățată. Ce mijloace aveam la dispoziție?
În fiecare semestru organizam o seară de cultură românească: de cele mai multe ori, sala 263 era plină până la refuz. Au participat profesori universitari, printre care Artur Greive, Fritz Schalk, H.D. Bork, Eberhard Mueller-Bochat, Chr. Wentzlaff-Eggebert, J. Kramer, G. Schüler, J. Rolshofen ș.a. Prima seară românească de cultură (decembrie 1978) a fost dedicată împlinirii a 60 de ani de la întregirea statului național român (conferința a fost ținută de mine, iar o studentă a citit pasajul consacrat acestui eveniment de către Lucian Blaga în Hronicul și cântecul vârstelor). În semestrele următoare am invitat personalități importante să prezinte conferințe: în semestrul de vară 1979 a avut loc o admirabilă conferință, cu diapozitive realizate la fața locului, de profesorul W. Nissen, autor al unei frumoase cărți despre bisericile din nordul Moldovei; conferința se intitula Cântecul pământului și a trezit un asemenea interes, încât a fost organizată imediat o primă excursie în România. Au urmat conferințele: Împăratul Traian, punte între Romania Occidentală și Romania Orientală, de colegul Christian Wentzlaff-Eggebert, Românescul „a dezmierda”, de Dieter Woll, Folclorul și etnografia românească, de Rolf W. Brednich, diferite teme de lingvistică, de Marius Sala, traducerea lui Faust, de Ștefan Augustin Doinaș; am avut un concert de muzică de cameră susținut de cvartetul „Voces” din Iași, deci un adevărat program cultural.
Fiecare seară de cultură se încheia cu mici degustări din bucătăria românească și de vinuri românești (pe cheltuiala lectorului și a participanților la cursurile mele), însoțite de discuții libere, pe teme de cultură, literatură, limbă, folclor.
Punctul culminant al activității mele culturale în orașul de pe Rin l-a constituit Colocviul Internațional de limbă și literatură română (1981), organizat împreună cu A. Greive și G. Schüler: circa 150 de participanți, profesori romaniști din RFG și RDG, studenți germani sau străini, între care și un fost elev al lui M. Zaciu, din Olanda; colocviul a fost onorat și de prezența primarului general al Kölnului; au prezentat comunicări acad. Iorgu Iordan, Marius Sala, Mircea Zaciu, Ion Taloș, Nicolae Tertulian, Eugeniu Coșeriu; au fost prezenți, de asemenea, Harri Meier, Ion Negoițescu și alții. Cred că a fost evenimentul de cea mai mare amploare dedicat culturii române în RFG după Al Doilea Război Mondial. Despre el s-a scris și în presa de specialitate: Bericht über das Rumänische Symposion am Romanischen Seminar der Universität zu Köln vom 28. Juni 1981, în Die neueren Sprachen (Frankfurt am Main) 1981, p. 557-558. În paranteză fie zis, în prima fază invitasem pe Mircea Eliade, Eugène Jonesco și Emil Cioran, dar, lucru oarecum de așteptat, aceștia au declinat invitația.
Am organizat și au fost organizate excursii cu studenți și profesori în România, având ca principal punct mănăstirile pictate în exterior din Nordul Moldovei. (…)
Cu un cuvânt, între Köln și Cluj, poate, mai bine: între Köln și România, se înfiripaseră relații de prietenie și totul funcționa în favoarea României (socialiste).
Pentru mine devenise o situație ideală, în ciuda călătoriilor foarte obositoare. Anul universitar german era structurat astfel, încât aveam vacanțe de Crăciun (două săptămâni), vacanțe de iarnă (două luni, între cele două semestre) și vacanța de vară (cam trei luni). Prin urmare, o jumătate din an aveam cursuri și aproape tot atâta petreceam la Cluj. Cu un asemenea palmares, contractul meu de lector a fost prelungit, de la trei ani, la cinci ani fără o lună; fără o lună, deoarece legislația vest-germană prevedea ca persoanele care provin din alte țări și care au cotizat cinci ani la casa de pensii, să aibă dreptul la pensie din partea Germaniei. La întoarcere mi-am depus economiile în mărci germane la Banca Națională.
În toate vacanțele din perioada lectoratului fugeam la Cluj, la familie și la institut, unde, în absența mea, conducerea o avea o vreme Ștefan Almási, iar de la un timp, Ion Cuceu. În lungile mele vacanțe îmi rezolvam sarcinile științifice; atunci am editat Anuarul de folclor, volumele I-IV/1980-1983, fiecare volum având trei-patru sute de pagini; citeam toate manuscrisele, filă de filă, stăruind mai mult asupra lucrărilor unora dintre colegii tineri, care aveau prea puțină experiență în redactare, și le propuneam îmbunătățiri. Aveam și concursul lui N. Bot, care era un fel de naș al publicației. În institut domnea o atmosferă de optimism. Institutul devenise o unitate de cercetare serioasă, cu organ de publicitate.
Paradoxal, pe cât de remarcabile erau succesele mele la Köln, pe atât de rezervat, ca să nu zic: de critic, eram privit la minister, unde meritocrația era o noțiune lipsită de valoare. Pentru șeful de cadre era tot atâta dacă româna era un obiect facultativ ori unul de examen, iar prelungirile contractului meu ca lector în Germania Federală erau privite cu suspiciune, motiv pentru care cererile mele pentru aprobarea participării la conferințe și congrese au fost sistematic respinse. Cel mai elocvent exemplu: pentru participarea la un congres în Norvegia am depus cerere alături de colegii Ion Cuceu, Virgiliu Florea și Hanni Markel; cererile lor au fost aprobate, a mea a fost respinsă.
Era răsplata pentru câștigarea multor prieteni ai României (ai românilor!), pentru schimbarea statutului de cenușăreasă al limbii române și așezarea ei în rândul limbilor romanice de prestigiu. În loc să mi se fi mulțumit pentru activitatea excepțională desfășurată ca lector, începusem să fiu persecutat. Formal se considera, probabil, că stătusem prea mult în Occident și că era imposibil să nu fi fost infestat de ideologia capitalistă! M-au comparat cu alți români care au avut stagii mai lungi în Occident (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu), pe care regimul îi considera periculoși, ținându-i sub presiune.
La un moment dat am aflat de la colegi că au fost întrebați de securitate despre comportamentul meu în institut. Unul dintre ei m-a rugat chiar să scriem împreună o caracterizare. Altcineva m-a întrebat în public dacă în Germania sunt cozi la prăvălii – probabil că dorea să-și găsească un motiv pentru o delațiune. Am răspuns în doi peri; zic: da, la casă, uneori sunt. Începuseră anii cei mai dificili din timpul regimului dictatorial, faza lui finală, tot mai absurdă.
M.P: Și cum te-ai acomodat la noua situație?
I.T.: În țară domnea o atmosferă din ce în ce mai greu de suportat; oriunde te întorceai, vedeai numai cozi, dar produsele existente se terminau deseori înainte de a-ți fi venit rândul să fii servit. În birouri și în biblioteci lucram îmbrăcați în paltoane și cu căciulă pe cap, pentru a supraviețui frigului; eram cu toții în așteptare; așteptam ca regimul zis socialist să cadă. Era epoca șușotelilor, când orice întâmplare, cât de neînsemnată, dacă putea fi interpretată ca reacție împotriva regimului, era comentată la nesfârșit; se creau speranțe că regimul Ceaușescu va cădea; de fapt, era logic să credem în căderea lui într-o zi, dar când…? Odată, aflându-mă la Editura Minerva (așezată atunci în Casa Scânteii), vorbeam cu Ioan Șerb și cu Iordan Datcu, pe un coridor destul de întunecos, când a dat să treacă pe lângă noi directorul Editurii Politice, Ion Iliescu. Șerb l-a agrăit și s-a oprit cu noi; îmi amintesc că a zis ceva împotriva lui Ceaușescu. Unii colegi sperau că, într-o zi, Iliescu îl va înlocui pe Ceaușescu și că atunci va fi mai bine pentru toți. Eu nu aveam încredere în el, chiar și colegii mei vorbeau despre isprăvile lui din perioada când a fost ministru al Tineretului și când au fost pedepsiți studenții bucureșteni pentru că au umblat la colindat.
Eram însă în floarea vârstei, câștigasem o experiență de viață – cunoscusem două sisteme: pe cel socialist și pe cel capitalist – și nu puteam înțelege de ce trebuie să fim așa de săraci. Cu mărcile germane depuse la Banca Națională mai cumpăram câte un produs occidental de la shopul deschis la Hotelul Napoca din Cluj, mai ales țigări străine sau dulciuri (cafea, ciocolată). Am cultivat câte ceva în mica grădină, închiriată de la stat, în jurul casei cumpărate cu greu (grădinile aparțineau statului, ele nu se vindeau: puteai cumpăra casa, dar nu și grădina), mă bucuram de fructele celor câțiva pomi pe care îi plantasem cu câțiva ani mai devreme. Din Prodănești nu aveam ce aștepta, tata murise, iar pe mama o întrețineam cum puteam. Nu mai apărea la orizont nicio temă ca Meșterul Manole, care să mă acapareze și să uit cumva greutățile prin care treceam.
M.P.: Cum se explică faptul că în 1985 te-ai decis, totuși, să rămâi în Germania?
I.T.: După cum spuneam, am fost în Germania Federală de mai multe ori, ca bursier, apoi ca angajat, și m-am întors de fiecare dată acasă. Totuși, după încheierea mandatului meu de lector, ministerul nu mi-a mai aprobat nicio cerere de participare la manifestări științifice în străinătate. În 1985, Institutul de Romanistică al Universității din Köln m-a invitat ca profesor oaspete pentru 30 de zile; ca să nu fiu refuzat din nou de către minister, am preferat să cer pașaport de turist, în timpul concediului meu de odihnă. Cererea nu îmi putea fi refuzată, deoarece dispuneam de valută depusă la Banca Națională (aceasta era condiția pentru a primi pașaport turistic din doi în doi ani: să ai valută depusă la Banca Națională).
Prezența mea timp de 30 de zile la Institutul de Romanistică a prilejuit însă discuții de specialitate cu privire la faptul că folclorul românesc, despre care vorbisem de multe ori la cursurile mele în perioada lectoratului, era considerat ca aparținând zonei sud-est europene, alături de cel bulgar, sârbo-croat, grec, albanez, nu ariei romanice, iar România era singura țară romanică în lagărul socialist. Directorul Institutului de Romanistică, Artur Greive, un prestigios romanist și fost decan al Facultății de Filozofie a Universității, secondat de G. Schüler, care tocmai publicase un frumos studiu despre Mai am un singur dor, de M. Eminescu, realizat la sugestia mea, au fost de părere că romanistica e datoare să răspundă la întrebarea: dacă locul culturii orale românești este în aria romanică, unde este și limba română, sau în cea sud-est europeană, cum considera un important savant german? Artur Greive a decis că soluția ar fi introducerea unui nou obiect în programul de învățământ al institutului, și anume: literaturi populare romanice, care să aibă două laturi: una didactică și alta de cercetare. Doar așa s-ar putea da un răspuns autorizat la această întrebare. Și era logic ca acel curs să-mi fie încredințat mie, deoarece niciun folclorist din țările romanice occidentale nu ar fi fost mai în măsură să rezolve această sarcină.
Era o generoasă ofertă, pe care Universitatea din Köln o făcea, prin mine, culturii române, fără a pretinde nimic altceva decât ca partea română să accepte detașarea unui cercetător capabil să stabilească obiectiv, argumentat, care este locul care se cuvine oralității românești și, în plus, să constate dacă există o unitate romanică în acest domeniu; era, așadar, o ofertă de nerefuzat. Eu eram destul de sceptic cu privire la posibilitatea ca ministerul să-mi acorde pașaport de serviciu, dar universitatea m-a încurajat că asemenea chestiuni pot fi rezolvate pe cale instituțională. Nimeni nu își putea închipui că partea română va refuza oferta de a rezolva o temă științifică majoră pentru cultura noastră. Ministerului, mai bine zis, politrucilor care ocupau funcțiile de decizie în minister, le-a fost indiferentă ideea de a clarifica o temă importantă pentru cultura noastră. Ei au refuzat oferta și nu mi-au acordat nici măcar o prelungire de viză, ci mi-au desfăcut contractul de muncă la expirarea celor 30 de zile; nu mult după aceea mi-a fost confiscată jumătatea mea din imobilul pe care tocmai îl cumpărasem. În această situație nu îmi rămânea decât sau să mă întorc acasă, fără loc de muncă, sau să risc rămânerea ilegală în Germania, ilegală din punctul de vedere al autorităților române, căci cele germane mi-au acordat imediat viză de ședere, datorită faptului că aveam loc de muncă. Prin urmare, fără să fi făcut călătoria cu gândul de a nu mă întoarce, am fost obligat să decid rămânerea în Germania Federală și să cer reîntregirea familiei în baza acordurilor de la Helsinki. Vorbisem anterior, în repetate rânduri, cu Florica la telefon și, ca orice om care gândește normal, m-a încurajat să accept nesperata ofertă, fiind convinsă și ea că universitatea va avea atâta influență la București, pentru a obține aprobarea necesară. Deci nu era vorba de a rămâne sau de a fugi, ci de a fi angajat în Germania. Universitatea a început de îndată demersurile oficiale pe lângă ambasada României din Bonn, dar acestea s-au încheiat, cum ziceam, fără succes, iar rezultatul mi-a fost comunicat la câteva luni după expirarea vizei.
În Köln trăiam o situație neprevăzută și nedorită, dar dramatică. Nici pentru autoritățile germane nu era o situație prea comodă, deoarece angajarea mea fără consimțământul părții române nu contribuia la îmbunătățirea relațiilor diplomatice între cele două țări. Nu mi-a rămas însă altă soluție decât să mă declar refugiat și să lucrez la universitate. Nu știu dacă îți poți imagina ce era în capul și în sufletul meu: din omul care și-a consacrat viața cercetării științifice, ajunsesem un refugiat, fără familie, doar cu speranța că o voi primi, tot la intervenția universității.
Am așteptat trei ani până când Florica și Ion-Florin au primit pașaport pentru a părăsi definitiv (așa se zicea: definitiv) România, și ca Ion-Florin, major, să primească viza germană. A fost un nesfârșit calvar până când i-am putut îmbrățișa pe amândoi la coborârea din tren, în gara centrală din Köln. Nu-ți povestesc mai mult despre suferința îndurată de mine până atunci, deoarece am întreținut un jurnal, în care se va putea vedea ce am trăit. Și totul, dintr-un motiv de neînțeles: politic, absurd, nepatriotic și inuman, întreținut în bună măsură de invidie. Știu că între folcloriștii noștri rămânerea mea a provocat uimire, dar detaliile situației în care mă găseam nu au fost cunoscute până acum. Sunt sigur că unii colegi nu mi-au plâns de milă, poate că s-au chiar bucurat, deoarece le stăteam în cale.
Munca mea de la Köln se desfășura însă sub cele mai bune auspicii: studenții erau foarte interesați de folclorul romanic: țineam un pro-seminar, cu 30-40, odată chiar cu 70-80 de studenți, despre basme și legende romanice, o așa-numită Übung (Exerciții), cu circa 10 studenți, unde comentam texte științifice la alegere (am început cu un interesant text de A. Varagnac), și o Vorlesung (Curs/Conferință), cu o participare asemănătoare. L-am invitat pe Felix Karlinger, din Salzburg, singurul specialist german în cercetarea folclorului romanic, care a ținut o conferință fulminantă, demonstrând că introducerea literaturilor populare romanice în programul de învățământ era un lucru bun. Am organizat în fiecare semestru o excursie la institutele de etnografie și folclor din Germania Federală, începând de la Freiburg și continuând cu Tübingen, Bonn, Hamburg, Göttingen (la începutul anilor ʼ90, și în institute ale fostei RDG), Schwerin și Rostock, în scopul de a familiariza studenții cu marile personalități ale specialității în Germania, cu ceilalți colaboratori și cu preocupările institutelor. Prin aceasta am demonstrat o dată în plus că folclorului țărilor romanice i se cuvine un loc în învățământul universitar.
Cum nu era de imaginat să fac culegeri de folclor cu studenții în România, am primit oferta de a participa la acțiunea de culegere a folclorului în Andaluzia, cu studenții de la spaniolă; timp de cinci ani am participat cu câte 10 studenți în fiecare an, împreună cu un profesor din Köln (Chr. Wentzlaff-Eggerbert) și cu trei profesori de la universitățile din Sevilla și Cádiz (Pedro Piñero, Virtudes Atero Burgos și María Jesús Ruiz Fernández), la culegeri de cântece populare în regiunea Huelva, în sud-vestul Spaniei. Cu María Jesús Ruiz Fernández am tradus în spaniolă un mic număr de texte lirice din antologia alcătuită de L. Blaga. Textele au fost publicate în Spania și în România [Portal-Măiastra 3, 2007, nr. 4 (13), p. 12].
În același timp, cercetările mele personale mergeau foarte bine: am început cu o temă care a surprins pe toți colegii din institut: colinda leului; i-a surprins, pentru că aceasta e reprezentată numai în folclorul românesc, dar se putea dovedi că e de origine romană; a ieșit un studiu de peste 40 de pagini dactilografiate, l-am oferit prestigioasei reviste Fabula, care se declarase interesată să-l publice, dată fiind dimensiunea lui, în două numere consecutive ale revistei; când a fost citit manuscrisul, redacția a decis publicarea lui într-un singur număr, din 1988. Cu colinda leului a început consolidarea poziției mele ca romanist.
Ministerul Educației din landul Renania de Nord-Vestfalia, cu reședința la Düsseldorf, mi-a recunoscut doctoratul imediat și mi-a deschis calea către al doilea doctorat, fără de care nu poți obține titlul de profesor în învățământul superior german. Ca folclorist eram cunoscut, dar trebuia să mă validez ca romanist, obținând titlul de doctor habil, printr-o nouă lucrare valoroasă. În acest scop am abordat tema cea mai grea cu putință, și anume, epopeea franceză medievală La Chanson de Roland, un fel de piatră de încercare pentru oricare romanist: cine e în măsură să aducă o contribuție cât de modestă la cercetarea acestei capodopere e recunoscut ca romanist. Aș putea spune că eram cuprins de un alt Meșter Manole, la fel de pasionant și la fel de important pentru cultura noastră. Am cercetat cele 10 versiuni editate de Raoul Mortier între 1940-1949, toate în franceza veche; așa-numita versiune Oxford, apreciată ca fiind cea mai realizată din punct de vedere literar, a cărei formă definitivă e datorată lui Turoldus, a fost tradusă în multe limbi europene moderne, inclusiv în franceză. Am constatat însă că versiunile celelalte, datorate unor cântăreți obișnuiți, laici, sunt mai încărcate de elemente folclorice, deoarece copiștii lor, spre deosebire de Turoldus, au păstrat elementele tradiționale în text. Aceste versiuni îmi ofereau la tot pasul credințe și practici magico-religioase, care nu apar la Turoldus, deoarece, fiind probabil cleric, a eliminat ceea ce venea în contradicție cu religia creștină. Rezultatul cercetărilor mele a constituit obiectul conferinței publice, ultimul act procedural, în vederea obținerii titlului de doctor habil și apoi de profesor.
Cea mai importantă descoperire a mea este că, în șase dintre versiunile epopeii franceze, figurează motivul nunții postume, comun și Mioriței noastre; paralela stabilită are o importanță multiplă: pentru cultura noastră e de excepțională valoare faptul că un motiv celebru din folclorul nostru figurează în cea mai importantă epopee medievală, ceea ce așază pe creatorii români alături de cei francezi din primele secole ale mileniului al doilea, mai concret spus, în Franța și în Dacia erau cunoscute și practicate aproximativ aceleași rituri funerare, practicarea unora fiind atribuită și lui Carol cel Mare, bastionul creștinismului medieval; pentru studiile referitoare la oralitate, paralela e importantă, deoarece atestă foarte timpuriu motivul morții-nuntă; în fine, pentru studiile de romanistică, paralela explică un motiv obscur din celebra epopee; pentru mine, tema a fost la fel de pasionantă ca jertfa zidirii: în ambele am găsit lucruri de cel mai mare interes pentru cultura română. La Institutul de Romanistică, lucrarea mea, care a fost, totodată, ultimul act din procesul pentru obținerea titlului de docent privat și, prin aceasta, de profesor: nimeni nu se aștepta să-mi iasă o lucrare așa de nouă și de importantă. Rectorul universității, care mi-a făcut onoarea de a asista la conferința mea, mi-a cerut textul pentru a-l publica în cunoscuta revistă de la Hamburg, Romanistisches Jahrbuch, unde a și apărut.
M.P.: Prin urmare, până în anul 1985 erai orientat spre cercetări privitoare la sud-estul european, iar după acest an ți-ai schimbat cu totul orientarea și ai abordat teme la care nu te gândiseși anterior, adică teme romanice. A fost dificilă schimbarea de orientare sau erai pregătit pentru amândouă direcțiile?
I.T.: Ai dreptate, inițial, fusesem orientat – de nevoie – spre sud-estul Europei și regretam că nu am fost numit la München ori la Viena, unde aș fi putut să-mi adâncesc cercetările programate; la Köln mi-a fost însă deschisă larg ușa spre folclorul popoarelor romanice, temă a cărei cercetare era mai stringentă și care, în România, ar fi fost practic imposibilă, deoarece politica de atunci orienta cercetările spre lumea sud-est europeană și spre cea slavă, făcând uitată înrudirea și relațiile noastre istorice cu țările romanice de Apus; în Germania, dimpotrivă, nu numai că nu aveam nicio restricție, dar eram chiar sprijinit în această activitate; iar bibliotecile germane îmi ofereau posibilitatea unei documentări foarte bune.
Așadar, anul 1985 constituie un punct de răscruce în cariera mea, dar nu pentru că aș fi abandonat preocupările sud-est europene, ci pentru că am adăugat acestora pe cele referitoare la relațiile folclorului românesc cu cel al italienilor, francezilor, spaniolilor și portughezilor.
De altfel, cercetările de folclor nu se pot limita la o limbă sau la un grup de limbi. Pentru că folclorul e ca valurile mării: se mișcă neîncetat, după reguli care nu pot fi identificate de noi, neschimbat rămânând doar în publicații și în arhive. În cercetările mele a avut loc atunci o deplasare de accent spre romanitate. Reamintesc că eu am încercat încă prin Meșterul Manole să-mi lărgesc aria preocupărilor, mai exact, să le europenizez, făcând din jertfa zidirii, considerată strict sud-est europeană, una continentală. Tot așa, Soarele și Luna, Colinda Leului sau a Făptuitorului bun, toate trebuiau privite în cadru universal.
Nu am pornit în cercetările mele cu idei preconcepute, părtinitoare; nu mi-am propus să demonstrez cu orice preț apartenența culturii orale românești la zona romanică, ci să constat dacă aceasta se situează în Sud-Estul Europei sau alături de cea a popoarelor neolatine occidentale; nu am făcut decât să relev ceea ce rezultă din materialul supus cercetării. Sunt convins că aș fi adus același serviciu științei dacă aș fi descoperit că nu există relativa unitate panromanică în cultura populară. Sunt sigur că am reușit să mă conduc după principiul obiectivității depline în abordarea diferitelor teme. Cred că am demonstrat că nu numai limba, ci și cultura noastră orală aparțin romanității, dar prin aceasta nu am negat elementele comune culturii noastre orale și celei balcanice, după cum așa-numita comunitate lingvistică balcanică nu neagă apartenența limbii române la romanistică.
Apartenența noastră la lumea latină a fost demonstrată, cu unele argumente din domeniul oralității încă de generațiile vechi, de la M. Opitz, J. Tröster și M. Costin, la Hasdeu, N. Densușianu, Ovid Densusianu, Papahagi, Neigebaur ori Bîrlea – am subliniat acest lucru în ultimul capitol al recentei mele cărți –, dar cred că argumentele noi, hotărâtoare, despre unitatea culturilor populare romanice din Est și Vest, atât în Evul Mediu, cât și în folclorul contemporan este o realizare foarte importantă, din toate punctele de vedere: cultural, literar, politic. Da, folclorul românesc, italian, francez, portughez formează o unitate relativă, fără hiatusuri, în ciuda distanței care separă Estul de Vestul romanic. Aceasta este principala concluzie a cercetărilor mele: existența unei culturi populare comune întregii romanități, cu nimic mai puțin pronunțată decât aceea a culturii populare anglo-saxone, slave ori scandinave. Constatarea are și o importanță teoretică pentru cunoașterea evoluției culturilor orale.
M.P.: Ai ajuns la concluzii importante. În ce măsură ai reușit să le implementezi în procesul de învățământ?
I.T.: Nu toate realizările mele au ajuns să fie prezentate de la catedră. Aceasta, pentru că ele au apărut în timp, dar cred că, prin câteva dintre ele, am sădit în mintea studenților mei ideea că oralitatea din Estul și cea din Vestul Romaniei este relativ unitară, iar cercetarea ei este o sarcină a romanisticii. Studenții veneau cu interes la cursurile de literaturi populare romanice, tocmai pentru că acestea prezentau o importantă doză de noutate, care nu putea fi aflată în alte cursuri de romanistică. Am aflat, de pildă, pe internet, că una dintre studentele mele, în cotidianul Badische Zeitung (19 iulie 2002), într-un articol semnat de Anna-Carina Di Niro, și-a exprimat interesul și plăcerea cu care a frecventat cursurile ținute de profesorul Rainer Zaiser și de mine. Nu e acesta un motiv de bucurie?
De altfel, i-am antrenat pe studenți în munca de teren, cum am arătat mai sus, dar și în cea de traducere și editare. Împreună cu profesorul A. Greive am selectat un număr de basme romanice pentru un volum tradus de studenți și cadre didactice ale institutului (Brancaflôr. Märchen aus der Romania. Shaker Verlag, Aachen 2009). La niciun alt obiect de învățământ nu se desfășura o asemenea activitate.
Am avut și alte bucurii, de pildă, una dintre studentele venite din Italia pentru un semestru la Köln mi-a mărturisit că la cursurile mele a aflat lucruri despre folclorul italian, de care nu auzise la cursurile profesorilor din țara ei de origine.
Dat fiind că folclorul romanic nu se preda în învățământul superior din Germania, eu nu am preluat o tradiție, iar activitatea mea în acest domeniu a fost de prea scurtă durată pentru a crea o tradiție; a rămas însă în amintirea tineretului de atunci și, cum se vede, chiar în unele scrieri ale studenților mei, ideea că există o unitate relativă a culturii orale romanice, că românii aparțin nu numai prin limbă, ci și prin tradiția orală ariei romanice europene. La început, studenții nu știau nimic despre folclorul românesc, dar, după cursurile și studiile mele, au început să privească nu numai folclorul, ci și poporul român, alături de popoarele romanice occidentale; în fine, caracterul arhaic al folclorului nostru aducea exact același grad de noutate, pe care l-a adus, la timpul său, cercetarea limbii noastre în cadru romanic.
Am transpus experiența acumulată la Köln și în învățământul superior românesc prin activitatea mea de aproape un deceniu, ca profesor oaspete al Facultății de Studii Europene a Universității „Babeș-Bolyai”, la secția română, la secția germană, la masteranzi și doctoranzi, unde am ținut cursuri de antropologie culturală a popoarelor romanice. Noutatea cursurilor mele de la Cluj consta în aceea că folclorul francez, italian, spaniol, portughez nu au fost niciodată obiect de studiu în învățământul nostru universitar. Am alcătuit cu studenții și doctoranzii un volum de basme franceze din a doua jumătate a secolului al XX-lea, încă inedit, dar el există și poate că va veni vremea când foștii mei auditori clujeni vor avea bucuria să-și vadă tipărite traducerile.
* Convorbire purtată cu Mircea Popa, dintr-un volum aflat în pregătire.
+ There are no comments
Add yours