Paul Strepol, Cămașa de forță*

Acesta-i pământu’ tău!

La peste douăzeci de ani după ce auzise pentru întâia și ultima dată cuvintele întristate ale tatălui său, Emica avea să-și amintească întâmplarea cu multă limpezime și melancolie.

Picioarele goale, răsădite în glia clisoasă, muiată de lungile ploi ale toamnei, rochia îmbulinată lipită de trup, în bătaia vântului, care clătina fără noimă păiuha uscată de la marginea drumeagului de câmp, măciuliile țepoase ale scaieților înalți, rămași stingheri de-a lungul haturilor, desprinzând una câte una frunzulițele ruginii ale merișorilor și măcieșilor, de pe colinele spinoase ale pășunii, spuziți de fructele roșii ca sângele…

Soarele o lumina parcă din spate, alungindu-i umbra până hăt departe-departe, peste fața ușor vălurită a ogorului – arat, grăpat, semănat, plouat – gata să fie străpuns de cartușele verzi ale grâului. Tatii, nu-i vedea nici măcar umbra, doar că-l simțea alături și-i auzea vocea molcomă, îngânând cu o amărăciune obosită vorbele acelea voit ocrotitoare.

În zilele umede avea certitudinea că, de fapt, ploua, văzând-o aievea pe fetișcana de 14 ani, cu picioarele ei goale înfundate în pământul afânat, plesnită de stropii deși, repezi, reci, ai nesfârșitelor și tristelor averse.

Alte variante ale întâmplării nu reușea să brodeze, chiar dacă dincolo de fereastra încorsetată cu plasă de sârmă, peste copacii bătrâni ai parcului, peste zidul înalt – ce-i închidea zarea îndelungatelor, abulicelor, goalelor și, totuși, odihnitoarelor priveghiuri zilnice –, peste lumea vag bănuită de afară, fulgera dintr-un cer sumbru sau turna cu găleata sau ningea cu fulgi mari și deși, ca în mai vechile vise-amintiri ale copilăriei.

Abandonată pe de-a întregul sfâșietoarei reverii, neputincioasă dinaintea lavei irumpânde a imaginilor, cu privirile împăinjenite – aidoma unor geamuri deschise, prin care aburii din încăperea supraîncinsă țâșnesc afară în vălătuci groși – revedea limpede continuarea.

Drumul spre casă, pășind cuminte pe urmele tatii, prin lumina aceea umedă, rău prevestitoare, de asfințit roșcat, pe care n-o putea înlocui nici măcar o clipă cu ploaia măruntă, monotonă şi rece, oricât ar fi ajutat-o nestatornicia vremii, de dincolo de fereastră. Era spre seară și asfințea soarele… da… spre seară… asfințea soarele… repeta sârguincios, mai mult pentru a se agăța – fericită – chiar de această nesperată continuare, eliberându-se fie și pentru câteva clipe de tirania imaginilor dintâi, care simțea că-i fărâmițează voința.

Nimic nu reușea să-i capteze cu adevărat interesul, nici măcar înțeleptele cuvinte ale părintelui, vorbindu-i sfătos-obosit-nesărat despre fertilitatea și beteșugurile celor trei jugăre¹ de pământ. Care de acum, hotărât, îi fuseseră hărăzite de-a pururea ei, de zestre, oricât s-ar mai fi împotrivit maică-sa.

Năzăreli de femeie proastă, ce i-ar fi lăsat broscoiului de fiu-său – de nici două luni și jumătate, născut în vară – tot pământul, cu luna și stelele cerului pe deasupra. Îi rămâne și fratelui tău destul… ofta bărbatul încărunțit prematur, ca pentru a o liniști, în timp ce ea se topea doar la amintirea celui mic, dar nu schița cel mai mic gest, cea mai mică grimasă de împotrivire. Îi rămâne chiar prea mult… Ardă-l focu’ pământ!…

Întâi vedea o fântână străveche, zidită cu răbdare din piatră de carieră, de meșterii de demult, a căror migală și grijă murise odată cu ei.

Ghizdurile din gorun – mâncate de soare şi ploi, colții pietrelor – îndulciți de mătasea verde-crudă a mușchiului, mereu udat de apa revărsată din preaplinul găleții. Ici-colo, inimioarele frunzelor de podbal și ochii vii ai viorelelor târâtoare.

În după-amiaza duminicii de iulie, razele soarelui pipăie peste doi stânjeni de adâncimi răcoroase, cu sfiala flăcăiandrului ce-și mângâie pentru întâia oară iubita.

În fuiorul binevenit de lumină, pe catifeaua verzuie, încă perlată de stropii risipiți peste buza ultimei găleți, se prăjește un brotac minuscul. De bunăseamă, spiridușul fântânii…

Vedea scena cu limpezime aproape dureroasă și în acea clipă – a visului – era convinsă că știe în ce curte din satul copilăriei se află fântâna.

Când se trezea, încă buimăcită de imaginile confuze ale somnului bântuit de neliniști, destrămându-se ursuz în contact cu realitatea, dădea să se scoale, gata să alerge într-acolo, s-o caute, s-o găsească, înainte de a se risipi.

Râșnița de piatră, de sub șopronul unchiului Titu.

Grăunțe de porumb sticlos, cu opt rânduri de boabe, zdrobite mărunt. Păsat pentru sarmalele de duminică.

În umplutură va mai turna un pumn de orez. Bucățele de slăninuță și carne afumată, tocate mărunt, apoi câteva linguri de bulion gros. Osul de porc, destul de bine răzuit, pe fundul oalei, peste foile de varză murată.

Gândul zburând spre Pârâul Călinei, de unde trebuia să scoată și să aducă lut. Amestecat cu bălegar, înmuiat cu apă – lipit cu mâinile pe jos, prin toată casa. După zbicire – presărat arină galbenă, adusă tot de acolo. Ca în fiecare sâmbătă senină și frumoasă… acum și fratele cel mic, motiv de bucurie.            

Plonja lent, imponderabil, cu capul în jos, amețită, retinele înregistrând halucinant de limpede cele mai neînsemnate crăpături ale bârnelor făcute să țină o mie de ani, fuiorul de raze mângâind lacom trei metri de moliciuni interzise, mușchiul bogat, gras, îmbrățișând mătăsos colții pietrelor, frunzele – inimioară, lianele târâtoare, delicatele floricele, despre care știa că sunt mai albastre ca azurul.

Departe-departe, adânc-adânc, în abis, oglinda neliniștit-fremătătoare a apei decupând o felie de cer, ciobită ici-colo de stropii pulverizați din găleată, ori prelinși de pe baldachinul plușat din jur… și închidea strâns ochii, așteptând cu savoare îngrozită îmbrățișarea de gheață a apei de fântână…

Ca la sfârșit să se revadă iarăși, desculță, cu picioarele temeinic înfipte în glia binecuvântată, rochița strivită de trup, într-o îmbrățișare senzuală, ațâțătoare, fâlfâiala vântului; în urechi răsunându-i, monoton-monoton, cuvintele tatii: Acesta-i pământu’ tău…

Când geamurile erau lăsate larg deschise, își plimba la infinit degetele peste ochiurile plasei vopsite în alb. Mult prea largi pentru a opri gângăniile nopții de vară, cu sârma prea subțire pentru a le putea spune gratii.

Nu se văicărea nimănui, nici chiar sieși, n-o mai răscoleau gânduri setoase de răzbunare, de evadare, ca-n primele zile… Firea ei păcătoasă, de care se temea.

În schimb privea cu viu interes castanii (flăcări imens fremătătoare), ce-i etalau, cu înțelepciune și discreție, fireasca alunecare a anotimpurilor, glisând pe nesimțite unul după altul, făcând-o să ofteze cu lacrimi curate, sărate, amare… În spatele castanilor – departe – lucea zidul înalt, alb-cenușiu, umilit de propria-i neputință.

…Sigur, tocmai împlinise paisprezece ani, când fetele trebuiau să înceapă a se gândi temeinic la măritiș. Stângaciul dar al tatii de ziua ei, într-o lume în care onomasticele și aniversările erau mai rușinoase decât bolile lumești sau omeneștile curvăsării. 

Acolo mustește umezeală în anii ploioși, fata mea… – îi arătase o halcă brun-gălbuie în latura dinspre răsărit a ogorului. De-aceea trag toamna și primăvara câte o brazdă adâncă, până la râpă… Dedesubt îi multă argilă și toată apa căzută pe deal se scurge pe-aici. Dacă anu-i secetos, îi bine, se cam fac buruieni multe, ce-i drept, de trebuie săpat mai cu de-amănuntul mălaiul ori plivit grâul cu oticul² de mână. Da’ dacă plouă…

Se cădea să-l asculte, fiind înainte de toate părintele ei, dar gândindu-se bine – la distanța celor peste douăzeci de ani – găsea dragostea de pământ un lucru ciudat, care nu o mai tulbura. Probabil n-avusese răgazul s-o pătrundă, cu toate că părinții – și, prin ei, satul întreg – o socoteau de-a lor, adică fată harnică, bună de prăsilă și muncă. (…Oare, ei iubiseră pământul cu adevărat, ca Ion al Glanetașului, din romanul primit de la Domnul Doctor?!)

Desigur, nu se putea neglija nici ecoul noilor vremuri, al căror tumult răzbătea îngrijorător și în Domnin, loc ferit de furtuni răstimp de aproape o mie de ani. (Artileria îndepărtată a colectivizării?)

…Să poți iubi un bărbat din toată inima, trebuie să fie al tău cu actul în regulă, să-l muncești ani buni – mult după ce s-a ogoit vâlvătaia trecătoare a nevoii de pereche –, să te lași fecundată fără teamă, să-i naști și-apoi să-i crești plină de încredere copiii.

Firea lucrurilor.

Note:

¹ Jugăr = unitate de măsură a suprafeței agricole (52 de ari, unde 1 ar = 100 mp).

² Otic = sculă rudimentară – un băț cu o lamă ascuțită înfiptă la capăt – pentru plivit lanurile de cereale.

* Fragment din prologul romanului „Cămașa de forță”, de Paul Strepol, apărut la Editura Placebo din Brăila, în 2024.