Citind versurile Sarei Pleșa Popescu, am avut o nedumerire. Nu înțelegeam cărui fapt se datorează strigătul de disperare al unei ființe atât de tinere, tonul grav și combustia interioară ce reușește să copleșească de la un capăt la altul. Căutând, am înțeles: „Eu nu trăiesc. Doar exist. Viața trece pe lângă mine” – afirmă Sara, care a fost diagnosticată cu mai multe boli necruțătoare și al cărei destin este marcat de suferință, situându-se în anticamera hazardului. În ciuda măcinării fizice, a închiderii în universul durerii, cugetul Sarei Pleșa e liber, capabil să transfigureze urâtul existențial în creație. Astfel, suferința este, în cazul ei, purificare, având valențe taumaturgice. Cuvintele se hrănesc din stări contradictorii și se alcătuiesc parcă dintr-o emanație materializată. Din cauza bolii, autoarea își concentrează scrisul asupra universului interior, pe care îl sondează în vise, viziuni, trăiri, senzații care se recompun într-un recviem al durerii, într-o simfonie a tăcerii. Destinul ei amintește de un alt destin nemilos al literaturii române, Max Blecher, pentru care boala a fost sursă de inspirație și motiv pentru creație.
Sara Pleșa Popescu este o tânără poetă, născută la Deva, în 1995. Este absolventă a Facultății de Istoria și Teoria Artei din Cluj-Napoca și a unui masterat în Literatură Comparată din cadrul Universității Babeș-Bolyai, promoția 2021. Debutează în același an cu un volum de poeme în limba engleză, iar prezentul op, Retrospectiva rănilor, Editura Junimea, 2023, reprezintă debutul în limba română. Volumul cuprinde 34 de poeme și comportă o unitate tematică, deopotrivă o omogenitate ideatică, în esență este o juxtapunere de trăiri și sentimente aglutinate într-un discurs confesiv. Cartea este o meditație solemnă asupra efemerității, asupra suferinței, asociată cu fascinația scrisului, care manifestă efecte terapeutice: „Ne vom ridica în picioare în ziua când vom renaște / din alte mame. / Inimile și pântecele lor sunt făcute din lut / crăpat de soare, / prin care ne scurgem / precum mărunțișul din pușculițele sparte – / am naufragiat la țărm, / la început curioși, la final dezaprobatori. / Vom merge pe ape; / în apă va fi sânge, / iar în sânge ne vom găsi tatăl. / A muri înseamnă să te simți mic, / a trăi aici te micșorează, / suntem copii din nou, / suntem atomi, / suntem conduși către somn – / mamele noastre vor tămâia dormitoarele / și ne vor încapsula, / încolăciți în vise, sub o lună favorabilă. / Un alt eu, un alt tu / se va naște lipsit de libertate, dintr-o mamă uzată / ciclic, fără de speranță. / Nu putem tăia nodul gordian, / nu putem muri la nesfârșit. / Ne naștem, trăim, ne naștem din nou, / în altă carne, cu alte idei”.
Poezia Sarei este un clivaj al simțurilor dominat de obscuritate, perspectiva este sumbră, categoriile negative și absența transcendenței definesc versurile autoarei. Grupajul ne oferă o energie deloc juvenilă, dimpotrivă, este pigmentat cu neliniști, angoase care erup într-un discurs grav, caustic, vitriolant, creând un autoportret al stării și nu al vârstei. Ea interoghează lumea și se interoghează, versurile traduc frământări și îi oglindesc fragilitatea, față în față cu destinul implacabil. Deși aflată la vârsta expansiunii și a exuberanței, Sara Pleșa scrie măcinată de tristeți, de neliniști și copleșită de o suferință pe care o depășește doar prin creație. Fiecare vers traduce un spasm sau o zvâcnire menită să disconforteze. Existența este futilă, iar prezentul decăzut este observat și depreciat: „Îmi amintesc uneori cum aspiram la înțelepciune / și cum am jurat târziu să dăm înțelepciunea pe / normalitate – / ai aruncat normalitatea pe apa sâmbetei, / laolaltă cu ultimul petec de piele moartă / și butadele lor cerute. / Încotro se îndreaptă o minte chinuită și evaporată / atunci când a petrecut prea mult timp închisă în sertare? / Ești întins într-o cadă cu petale de trandafiri albi / sălbatici, / respirația îți șuieră – ochii, larg deschiși. // Îți amintești de mine? / Îmi amintești de altcineva”.
Trecerea inexorabilă a timpului induce o stare de neliniște, de anxietate, de zădărnicie. Grupajul ne dezvăluie un eu dezamăgit, trist, abandonat în fața istoriei, predat timpului neîndurător: „Ca într-o profeție biblică, / cerul s-a preschimbat din negru în acvamarin și turcoaz / iar eu îmi doream doar să urlu. / «Deschide-ți sufletul, dulce copilă, / și îngăduie să fie un punct de convergență». / Așa că i-am dat voie / dar nimeni nu a venit să mă vadă – / așa că i-am dat voie / dar nimeni nu a murit cu mine în acea noapte”. Poeta are o privire critică, dezaprobatoare asupra realului, pe care îl observă cu un ochi matur, surprinzând nedreptatea în toate formele ei și lumea căzută în haos: „Clubul de striptease e plin ochi cu preoți beți / care vin în fiecare vineri seară să își clătească ochii, / să spele banii. / Și-au lăsat nevestele singure acasă, prăjind ouă cu șuncă, / cocând plăcinte și pregătind cafeaua pentru dimineață”. Discurs existențialist, sorescian, poemul Mama traduce apogeul suferinței, al deznădejdii, al limitării într-un univers în agonie. Manifestarea nu înseamnă eliberare, ci condamnare: „Iartă-mă, mamă, căci am păcătuit, / cu luni înainte să mă fi născut. / Din idolul tău / adorata mea / erai tu. / Conectate printr-un cord ombilical / înfășurat cu grație în jurul gâtului meu, / la 25 de ani după ce ți-am cuprins chipul în palme pentru / întâia oară / și l-am lăsat acolo să dospească. / (…) / Dar cum poate o ființă deveni completă / cu toată agonia asta interioară? / (…) / Amândouă am suferit în spatele acelor gratii, / acolo unde animalele care ne-au făcut să fim oameni / îmi urlă la picioare, / unde vocea mi s-a stins / când adevărurile nespuse / se evaporau de pe buzele tale întredeschise. / Acolo unde mâinile mele s-au înțepenit / încercând să te ajungă din interior. / Tu mergeai cu mult în fața mea, / iar eu am ales să străbat pentru tine / calea pe care umblă visurile / atunci când mor încet”.
Stilul autoarei este unul sobru, grav, metaforic, din care transpare o voce lirică maturizată de experiențele existențiale. Tonul este meditativ, pe alocuri elegiac: „Însă, odată intrat, nu mai există cale de ieșire – / poate, mi-am spus, plătim prea mult, pentru polița asta de viață, / iar prețul, / prețul ei este amplificat de tăcere”. Dimensiunea biografică este camuflată într-un lirism temperamental și traduce confruntarea cu cotidianul, cu istoria, cu propriul eu, pentru care, nu moartea, precum în poetica Sylviei Plath, ci existența este o artă.
