(continuare din numărul precedent)
Singura contribuție a Ioanei Cistelecan la volumul în discuție este un portret critic al profesorului Sergiu Pavel Dan (1936-2021), autorul sintezei Proza fantastică românească (1975). Autoarea contextualizează studiul eseistului clujean într-o bibliografie a temei, încă modestă: „De netăgăduit este însă faptul că Proza fantastică românească marchează momentul celei dintâi sinteze consacrate acestui gen, acestei categorii a fantasticului în literatura română, fiind croită cu intenția mărturisită «de a oferi fantasticului românesc o perspectivă categorială unitară»”. În partea teoretică a cercetării sale, Sergiu Pavel Dan clarifică două sintagme estetice: gândirea fantastică și literatura fantastică. Tot acolo, el identifică trei tipuri de situații fantastice, care îi vor deveni instrumente de exercițiu hermeneutic, vizând opere ale unor scriitori români, în paginile analitice ale tratatului său. O particularitate a criticului este aceea că el exclude poezia și dramaturgia, „din pricina metaforizării in extremis”, din câmpul literaturii fantastice. Tot cu un singur medalion critic intră în sumar și Laura Lazăr Zăvăleanu, cel consacrat Doinei Curticăpeanu (n. 1941), a cărei carte Orizonturile vieții în literatura română veche (1520-1743) e analizată cu instrumentarul celei mai noi generații de eseiști. Teza ce stă la baza cărții este recuperarea textelor perioadei vechi a literaturii române în cheie estetică. De-aceea, profesoara își propune să răspundă, în paginile ei, la următoarele două întrebări: „În ce măsură se poate constata prezența unei intenții artistice și a unui efort artistic conștient la vechii noștri scriitori?” Perspectiva de abordare a textelor vechi este cea a „operei ca interogație” asupra destinului uman. În tot intervalul dintre Neagoe Basarab și Dimitrie Cantemir sau Ion Neculce, Doina Curticăpeanu, analizând imaginarul epocii vechi, descoperă valențe estetice, structuri narative, motive și teme pregnante, ce migrează dinspre clasicitatea greacă și latină, precum și materializări ale barocului literar. Ochiul critic e cel care caută în literatura noastră medievală „opera deschisă”.
Inițiat el însuși în rețeaua avangardelor europene, Emanuel Modoc descrie profilul critic al lui Ion Pop (n. 1941) prin prisma uneia dintre cărțile sale de referință, Avangarda în literatura română (1990/ 2017). Lucrarea vine după acumulări succesive de strategii critice novatoare, unele posibile și la noi în virtutea liberalizării ideologice de la începutul anilor optzeci, fiind receptată în prelungirea debutului critic al profesorului, în jurul aceluiași subiect, cu Avangardismul poetic românesc (1969). Prin studiul său, profesorul clujean produce o modificare de paradigmă în deschiderea spre avangarda istorică românească și în recuperarea ei. El instituie o terminologie conceptuală prin descrierea dinamicii interne a mișcărilor de avangardă, raportate permanent la modernism. Lectura în grilă modernistă a scrierilor de avangardă e astfel măsurată critic de către Emanuel Modoc: „Citind operele avangardiștilor, și nu doar manifestele lor, Ion Pop recuperează dimensiunea estetică a avangardei, dincolo de scopurile declarative ale principalilor actanți ai mișcării, reușind o negociere crucială pentru posteritatea românească a fenomenului”. E cunoscută propensiunea istoricului literar Ion Pop pentru manifestele avangardiste, iar studiul de față nu face decât să observe că el le citește „ca pe niște texte cu valoare literară”, vorbind mai departe de „o dublă contaminare, atât a discursului poetic în care pătrund, invariabil, accente programatice, în dauna valorii estetice, cât și a manifestului, care capătă, el însuși, o retorică proprie”. Concluzia e una cu deschidere spre noi orizonturi: „Studiul lui Ion Pop conține, in nuce, o tentativă de estetizare a avangardei în și prin lectura critică…”.
Liviu Petrescu (1941-1999) atinge cota de sus a sintezei critice abia cu ultima sa carte, Studii transilvane. Coduri etice și estetice la scriitorii transilvăneni (1997). În privința modului regional de abordare a literaturii, Gheorghe Perian îl așază pe acesta în descendența lui Ion Breazu, care, la rândul său, lucra după un model german. De la început e remarcată, la Liviu Petrescu, tendința de tratare teoretică, ba chiar filosofică, a problemelor literaturii. El vede în spiritul ardelenesc rodind, pe două direcții mai fertile, „rădăcinile noastre culturale, latine”: raționalitatea lucidă și, nu o dată, ironică, începând cu Școala Ardeleană, pe de-o parte, și eticismul, pe de altă parte. Gheorghe Perian leagă Studiile transilvane de o carte premergătoare a autorului, Poetica postmodernismului, de unde translatează ideea a trei direcții de evoluție în proza românească din secolele al XIX-lea și al XX-lea: realismul tradițional, realismul mitic și o direcție metarealistă, care coincide cu optzecismul. Liviu Petrescu și-a dezvoltat sistemul critic, mai cu seamă, în contextul literaturii melioriste a anilor 1960-1980, având drept criteriu de evaluare sensul anagogic, care viza elevația estetică, tinzând spre iluminare. În evoluția criticului, Gheorghe Perian identifică două etape mai importante: critica filosofică și critica mitică. Ca practician al primeia, el stabilește o relație de autoritate cu opera literară, uneori „impunându-i /…/ semnificații și înțelesuri pe care nu întotdeauna era pregătită să le primească”. Al doilea instrument al său în abordarea textului literar este critica mitică. Nu trece neobservat nici spiritul polemic al criticului, „chiar ofensiv pe alocuri”.
Volumul Ioanei Em. Petrescu (1941-1990) intitulat Configurații (1981) „adună – consideră Gheorghe Perian – studiile din perioada de maximă creativitate a autoarei”. Iată și câteva dintre contribuțiile majore la critica literară românească aflate în această carte. Mai întâi se cuvine consemnată mutația produsă în receptarea poeziei lui Eminescu. Poetul e scos acum de sub hegemonia judecăților maioresciene. Întrucât criticul junimist și toți maiorescienii care i-au urmat propuneau ca unic reper în lectura poeziei eminesciene alegoria Luceafărului, Ioana Em. Petrescu alege, la o sugestie a lui Nichita Stănescu, ca prismă de interpretare, Oda (în metru antic). Asta, într-o primă fază, căci își mută apoi opțiunea spre Povestea magului călător în stele, în urma parcurgerii cărții lui I. Negoițescu despre Eminescu. Urmează așezarea literaturii române vechi pe alte coordonate decât cele impuse de istoriografia interbelică. E destul să amintim aici propunerea categoriei barocului în lectura scrierilor din secolul al XVII-lea. Apoi, a îmbogățit vocabularul critic cu un concept nou, acela de „model cosmologic adoptiv”, care frizează relația dintre ființă și cosmos. Prin studiile despre tehnica citatului și intertextualitate – printre primele la noi – a „creat terenul pe care se va instala în curând generația scriitorilor postmoderniști”.
Articolul despre „cel mai consecvent cercetător al fenomenului cultural numit «balcanism»”, Mircea Muthu (n. 1944), îl semnează Călin Crăciun. Într-o recapitulare asupra disciplinei în cauză, invocând nume de investigatori români și străini, el constată că „balcanologia constituie de destulă vreme un domeniu științific în adevăratul sens al cuvântului”. Balcanismul literar românesc (2002), sinteza la care ajunge Mircea Muthu în urma aglutinării mai multor etape de cercetare, urmărește cu preponderență componenta estetică a fenomenului, constanțele lui literare. Întregul său demers critic stă sub semnul încredințării că: „imaginarul artistic e cea mai bună diagnoză pentru psihologia etnică a unui popor”. Trecând mai ușor peste literatura folclorică, din care teme și motive au migrat spre cea cultă, criticul o va examina mai stăruitor pe aceasta din urmă. Nota distinctivă a lui Mircea Muthu în contextul balcanologiei e aceea că refuză să vadă în componentele spiritului balcanic niște structuri imuabile, împietrite, concepându-le, dimpotrivă, ca procese evolutive, metamorfozabile în funcție de factorii socio-politici. Spre sfârșitul articolului său, Călin Crăciun intră chiar într-o ușoară polemică cu eruditul balcanolog, pe tema utilizării filosofice a vocabulelor „întru” și „între”, plecând de la teoria „etnicistă” a lui Constantin Noica. Concluzia studiului e aceea că studiul lui Mircea Muthu recunoaște relația de complementaritate dintre balcanism, o componentă arhaică nebalcanică și una occidentală modernă în literatura română.
Capitolul Generația a treia îl deschide tot Călin Crăciun, cu un profil critic al lui Gheorghe Perian (n. 1952). El remarcă la criticul optzecist interesul pentru „filiații estetice transistorice, pe baza cărora poate fi apoi mai corect pusă problema valorii diferitelor opere”. În acest sens, are în vedere mai multe cărți din critica lui Gheorghe Perian, născute toate în prelungirea studiului său fundamental: A doua tradiție. Poezia naivă românească de la origini până la Anton Pann (2003). Într-un spațiu, fatalmente, limitat, vom puncta doar contribuțiile esențiale ale acestui important critic: „I se datorează /…/ mai ales identificarea celei de-a doua tradiții a poeziei românești, și anume aceea a poeziei naive, cu consecințe majore…” Cu fața spre acest reper, a urmărit dialectica internă a literaturii române, până la poeții optzeciști, devenind unul dintre criticii-fanion ai generației postmoderniste. Prin revizuirea conceptului de „tradiție”, aduce o reconfigurare a istoriei literaturii române, înscriindu-se totodată, prin studiul anumitor scriitori, și în cercul strâmt al balcanologilor. Ioana Bot (n. 1964), prezentată în volum de Marius Popa, e un caz unic de personalitate în care un poetician de primă mână se reunește cu un remarcabil eminescolog și cu un critic al actualității imediate. Locul lor de întâlnire e Eminescu și lirica românească (1990), debutul editorial al criticului. Pornind tot de la o sugestie venită dinspre Nichita Stănescu, precum odinioară Ioana Em. Petrescu, acum, Ioana Bot ne propune citirea intertextuală a poeziei contemporane prin raportare la un Eminescu devenit mit național.
Pe Călin Teutișan (n. 1969), portretistul său Adrian Mureșan, considerându-l „discipolul ieșit din mantaua cursurilor celebrei profesoare de la Literele clujene ale anilor ’80”, îl așază în descendența directă și imediată a Ioanei Em. Petrescu. Și într-adevăr, „luând ca pretext lirica erotică”, volumul său Eros și reprezentare: convenții ale poeziei erotice românești (2005) reprezintă, cu o consistentă dimensiune didactică, „o veritabilă gramatică a liricii autohtone”. Paginile Cristinei Timar despre Alex Goldiș (n. 1982) încheie volumul IV al studiilor de literatură română recentă. Analizei e supus volumul de debut al tânărului critic, Critica în tranșee. De la realismul socialist la anatomia estetică (2011). Cartea se propune ca o istorie a criticii literare de la noi, în intervalul 1948-1971. Sunt urmărite dinamica și metamorfozele suferite de cercetarea literară în perioada cea mai dogmatică a istoriei noastre. Cristina Timar reliefează subtilitatea și tactul cu care exegetul își abordează obiectul de studiu, transpunându-se în fiecare dintre cei ce-au practicat critica literară, cu mai mult sau mai puțin eroism, în intervalul istoric dat. Și acest volum de studii, coordonat de Gheorghe Perian, ca fiecare dintre cele care-l precedă, proiectează un fascicul luminos asupra unui segment literar prea puțin frecventat.
