Adevăruri proscrise

Noi, oamenii, suntem, adesea, niște pioni pe tabla de șah a destinului; un destin care însoțește meandrele timpului și ne poartă, desculți, prin hățișurile istoriei pierdute, în căutarea adevărului proscris. Revoluție, involuție, disoluție… După 35 de ani, de la controversata Revoluție din decembrie 1989, tranziția continuă să bată câmpii, iar adevărul încă nu s-a putut înfățișa ochilor noștri…

Atât omului, cât și scriitorului Teodor Sărăcuț-Comănescu, destinul pare să-i fi zâmbit, mai rar, dacă ne gândim fie și numai la peregrinările sale didactice prin județele Galați, Bihor și Sălaj, peregrinări amare și zbuciumate, care i-au întârziat mult doritele apariții editoriale.

Alegând un titlu de o ironie tandră (La braț cu destinul, Editura Neuma, 2023), noul volum de proză cuprinde două nuvele ample, remarcabile prin ingenioasa arhitectură a textului și prin cursivitatea scriiturii.

În prima nuvelă (De la Vest… la Est), este reconstituită atmosfera din toamna anului 1989, cu neliniști și nemulțumiri sociale (cozi la alimente, combustibil raționalizat, mașini Dacia care circulă, alternativ, duminica, în funcție de numerele lor pare sau impare etc.). Peisajul cotidian e unul cenușiu și anost, amintindu-ne de „tovarășii” obedienți, de „clasa muncitoare”, osândită să economisească pâinea, apa, căldura și curentul electric. Evenimentele ce vor declanșa Revoluția sunt relatate la persoana a treia, într-o manieră obiectivă, prozatorul reușind să ofere o imagine generală a regimului comunist grație unui personaj viabil, bine conturat, Tudor Bolba, profesor detașat din Moldova la Școala Sălățig (județul Sălaj).

Dincolo de acuratețea limbajului, de urzeala inteligentă a firelor epice, de introspecțiile menite să motiveze anumite întâmplări sau reacții ale personajului, nuvela captivează printr-o aură de mister ce învăluie, treptat, orizontul de așteptare al potențialilor cititori. Spre exemplu, la Primăria din Sălățig sună întruna telefonul. La telefon, un tovarăș colonel împarte ordine care vizează siguranța LT. Nu știe nimeni din jur, nici primărița, nici ofițerii de serviciu, nici șeful de post, ce este LT: „e vreun mecanism, vreo mașinărie?!” Abia mai târziu, după ce pleacă „bărbații în negru” și se ivesc, de sub codru, „câteva mașini cu numere mici și câteva de armată”, aflăm că LT este „un pastor reformat din Timișoara, surghiunit la Mineu”, pentru că „a fluierat în biserică”.

Miezul narațiunii îl constituie lunga călătorie la Galați a profesorului Tudor Bolba, o călătorie întreprinsă alături de soția lui, Maia, în ajunul Crăciunului, cu scopul de a recupera „zestrea” primilor ani de carieră didactică. Drumul cu bătrâna Dacie e presărat cu multe peripeții, cu tancuri și tunuri încolonate, cu intermitente controale ale gărzilor patriotice și chiar cu rafale de arme (un glonte poposind nu departe de plafonul mașinii). Itinerarul parcurs este descris cu exactitate, incidentele fiind radiografiate, atent, uneori cu multă sobrietate, alteori cu o ironie extrem de fină sau, mai degrabă, voalată. De pildă, la Odorheiu Secuiesc, clădirea Miliției a luat foc „dintr-un accident, nimic altceva!…” Asemeni fotografului profesionist, prozatorul redă, în câteva instantanee, priveliști mirifice ale unor localități, precum satul Bulz („o fâșie de aproximativ un kilometru printre munți cu aripile întinse peste râul Iada”) sau comuna Lunca de Sus („o așezare cu o panoramă ca o umbrelă peste împrejurimi”). Veritabila odisee decembristă a personajului Tudor (un alter-ego al scriitorului) se dovedește, la finalul ei, un pre-text narativ, bine articulat, pentru a devoala angoasele existențiale, îndelung refulate. Ea sondează trecutul ruinat de speranțe, adâncește misterele Revoluției confiscate de așa-zișii salvatori naționali, luptători doar pe frontul palavrelor și provoacă reacții sufletești complexe, de repulsie, indignare, frustrare: „Procesul ceaușiștilor din acea zi de Crăciun îi produse lui Tudor o stare de greață, amestecată cu furie și cu dezamăgire. Nu mai dori să afle ce simt cei de lângă el, ci se cufundă în groapa istoriei ca să-și mai atenueze dezamăgirea, însă se trezi cu o răbufnire, pe care parcă divinitatea i-o trimise ca un recul la gândul lui: „– De ce, Doamne, n-ai vegheat la păcatul acestui popor oropsit și blestemat, să nu-și omoare conducătorii în zile de praznic?!”

Cea de-a doua nuvelă (Nu doar două destine…) este de o cu totul altă factură. Autorul revine la universul rustic din volumele anterioare, prezentându-ne, de această dată, viața grea a muntenilor care muncesc la pădure și destinul unor țărăncuțe aprige, precum Floarea, rămasă văduvă, nevoită să întrețină, singură, o familie numeroasă și să le asigure fetelor zestrea. Ne-a reținut atenția nostalgica evocare a simplității traiului din vechime, cu obiceiuri și tradiții uitate, cum ar fi măcinatul grâului la moara de piatră sau pețitul tinerelor fete. În pofida alurii ușor semănătoriste, meritul acestui text epic e, cel puțin, acela de a fi creat, cu mijloace artistice diferite, o altă „juna Rodica”. Rodica lui Vasile Alecsandri „Poartă cofiță cu apă rece / Pe ai săi umeri, albi, rotunzori” și „trece voioasă / Pe lângă junii sămănători”. Gafița lui Sărăcuț-Comănescu vine de la moară și ține pe umerii săi „tarul” („un sac de pânză ceva mai îngust”). E mai robustă, dar păstrează aceeași suplețe și, mai ales, același parfum de femeie.

La braț cu destinul e o carte ce probează deopotrivă harul narativ și faptul că proza lui Teodor Sărăcuț-Comănescu a dobândit, între timp, o serie de virtuți printre care se numără prim-planurile, perspectiva panoramică, tehnica inserției (altfel spus, acțiunile sau personajele secundare din trecut sunt oportun plasate în fluxul narațiunii). Cu siguranță, un asemenea har poate fi desfășurat și în construcții epice de mare anvergură…