Priveghiul

– Ai băgat de seamă? La priveghi nu prea se discută despre moarte…

Un bărbat cu păr cârlionțat, brumat superficial pe la tâmple și început de chelie în creștet. Ține între degetele mâinii stângi paharul din material plastic în care își turnase vin dintr-un pet de doi litri, aflat printre alte asemenea recipiente pe una dintre cele două mese de pe terasa, ori mai degrabă veranda, capelei. Vin, apă, suc, pahare (din plastic), șervețele din hârtie. Pe cealaltă masă sunt amplasate câteva caserole și tăvițe cu arahide, sticuri, biscuiți, napolitane…

Îl găsise acolo.

Mihai sosise în grabă, gândind să-și exprime regretul, condoleanțele, cui?, și stă mut pe capătul unei bănci lipite de grilajul din șipci ondulate ale terasei. În drum, oprise la florăria situată aproape de intrarea în cimitir și cumpărase o jerbă din flori naturale, pe care o lăsă lângă el. Se învoise de la serviciu. Lucrează în schimbul al doilea; trebuie să se întoarcă la firmă, să-și încheie programul de muncă.

– Dumnezeu să o ierte și s-o odihnească!

– Amin! zâmbește trist celălalt.

Se pare că insul venise ceva mai devreme, poate chiar primul, în cazul în care or mai fi fiind și alte persoane înăuntru.

Nu-și amintește să-l mai fi văzut ocazional prin oraș. La început, crezu că este vreun angajat al primăriei sau al uneia dintre bisericile din oraș, până îl privește mai atent, cu intenție analitic, și constată că poartă îmbrăcăminte ciudată. Fizionomia trădează o prezență decentă, oarecum stranie, de om între două vârste, familiarizat cu mode actuale, cum ar fi muzica, arhitectura, poezia, internetul etc. Dar vestimentația!… Pantaloni gri-petrol, largi de sus până jos la manșetă, în dungi bleu discrete, sacou maro cam prea larg, în carouri, sub care cămașa din mătase neagră, descheiată la gât, îngăduie unui smoc bogat al podoabei pectorale încercările de evadare. Este încălțat cu pantofi negri confecționați dintr-un material lucios, încălțăminte de… lac.

Îi simte privirea stăruitoare.

– Te rog să mă scuzi! Nu m-am prezentat. Marius… Marinescu. Se înclină ușor, cu mâna dreaptă aproape lipită de reverul lat al sacoului, în stânga. Cu cine am plăcerea?

– De unde să știu că e plăcere? schițează un zâmbet Mihai.

– Ah, da! Așa este. O formulă de circumstanță, ca atâtea altele, menite expectativei. Precum și „am onoarea să…”, pronunță gura, însă în gând tragi o înjurătură, sau o ironie, pentru a mă exprima blând.

– Mda. Mihai… Ploscaru, coleg de muncă al defunctei doamne Florența Pascu, până la pensionarea dumisale, odihnească-se în pace…

Rămâne câteva secunde cu mâna dreaptă întinsă, privind spre „ornamentul” facial al celuilalt. Acesta își mișcă iar palma aceleiași mâini până în dreptul inimii și se înclină ușor și scurt spre el.

– Te văd surprins, domnule! Știu de ce! Da, evit să dau mâna cu persoane pe care nu le cunosc. Am citit, dar am și auzit părerea unui medic dermatolog în vârstă despre riscurile acestui obicei tipic uman.

Încurcat, Mihai își retrage mâna, apoi o introduce în buzunarul gecii, de unde extrage o batistă din hârtie, își tamponează ochii și fruntea:

– Înțeleg. Am cunoscut și eu un tânăr care, după un stagiu în India și Nepal, a revenit în țară având acest obicei… defensiv. Te rog să mă scuzi, o să intru în capelă să schimb câteva vorbe cu… tanti Florența, așa îi spuneam. Îmi propusese, ne propusese colegilor trecuți de patruzeci de ani, să ne tutuim. Majoritatea dintre noi am refuzat politicos, deși nu percepeam evidența diferenței de vârstă, după cum arăta. Este…hm!, era o femeie frumoasă și plină de energie. Nu s-a ofuscat, ci, mai degrabă, a râs, și-a modificat, mai în glumă, mai în serios, doleanța, cerând s-o apelăm „coana Florența”, spre hazul nostru, dar cum pe aici nu se folosește apelativul „coana”, am decis în sfârșit să-i spunem „tanti Florența”… Așa a rămas, iată, până acum!

Se întoarce, înșfacă jerba, se îndreaptă călcând apăsat spre intrarea în capelă, se oprește brusc și se întoarce către Marius:

– Dacă mai stai pe aici, putem continua conversația; nu stărui înăuntru!

În capelă, la distanță de aproximativ un metru și jumătate, de-o parte și de alta a catafalcului, sunt amplasate două șiruri de scaune rabatabile. Patru dintre cele din stânga sunt ocupate. Singurele surse de lumină – ferestrele cu sticla mată și două lumânări aprinse, așezate pe o masă îngustă, vopsită în negru – creează un interior semiîntunecos.

– Dumnezeu s-o ierte! rostește spre cele patru femei, care își întrerupseră conversația la intrarea sa. Și să-i dea veșnică odihnă! Pentru că merită! încheie și se întoarce spre catafalc.

– S-o ierte Dumnezeu! primește răspuns, aproape în același timp, de la patru timbre vocale, între alto și sopran.

– D’apoi, domnule dragă, numai Dumnezeu știe câte și ce fel de păcate au săracii oameni. La El se găsește registrul cu toate ființele de pe Pământ…

– Noa și tu, Veronică, nu numai de pe Pământ, ci și din toată lumea, la care i se mai spune Cosmos! se repede vecina de scaun a primei preopinente.

Mihai așează jerba pe capacul sicriului, stăruind cu mâna alături: „Ai fi putut să mai trăiești, tanti Florența, câțiva ani. Doar n-ai supărat pe nimeni, din câte știu. Dimpotrivă, erai îndrăgită de toți colegii de serviciu. Dar asta e! Jocurile sunt încheiate! Drum lin către lumină… Florențo! Acum pot să te tutuiesc, așa cum ai dorit! Dumnezeu să te primească în minunatele Sale Grădini!” Își ridică palma de pe capac și iese.

Pe verandă, îl găsi pe Marius prins într-o conversație cu două femei a căror îmbrăcăminte, de-o eleganță sobră, le recomanda a fi „de la oraș”; una dintre ele purta pe cap o pălărie neagră cu boruri largi, iar cealaltă – în jurul coafurii, o eșarfă vaporoasă și amplă. Pe aceasta din urmă o cunoștea; este soția unui fost coleg de școală generală, acum maior într-o unitate militară de intervenție rapidă, din orașul reședință de județ. Pe cealaltă o știa din vedere. Înclină ușor capul:

– Sărut mâinile, stimată doamnă Lucaciu! Ați cunoscut-o pe tanti… pe doamna Florența? Dumnezeu să-i dăruiască veșnică odihnă!

– Bună ziua, Mihai… sau, urmându-ți exemplul, domnule Ploscaru! zâmbind șăgalnic. Da, am cunoscut-o destul de bine, cred. Mi-a povestit câteva aspecte din viața ei. Tulburătoare… Distinsul domn Marinescu, cum s-a recomandat, ne-a uimit cu prezența dumisale de spirit și cu manierele nobile, aristocratice. Vă cunoașteți?

Mihai hotărî să încheie acest joc:

– Da, Elvira, am avut plăcerea să ne divulgăm parțial identitățile. Pe distinsa doamnă de lângă tine o cunosc din vedere, doar atât. Sărut mâna, stimată doamnă!

– O, Mihai dragă, este o prietenă recentă, de a cărei prietenie sunt onorată. Doamna Cecilia Negru este profesoară de psihologie la Colegiul Național Tehnic din municipiul nostru. A cunoscut-o pe defunctă în împrejurări bizare, nu-i așa, Cici? Soțul ei este medic oftalmolog. S-ar fi cuvenit să fac prezentările în altă ordine, dar am mizat pe faptul că doamna Cecilia a aflat cine ești în urma dialogului nostru.

– Încântat să vă cunosc, distinsă doamnă. Îmi amintesc unde v-am mai văzut. La cabinetul domnului doctor, soțul dumneavoastră. Așteptam să intru, alături de alți pacienți. Atunci nu aveați pe cap o pălărie.

– Prietenii prietenilor mei îmi sunt și mie prieteni, știți zicala, nu? Deci, sunt bucuroasă de cunoștință, deși nu este tocmai momentul potrivit exprimării unor astfel de sentimente.

– Of, Doamne, cum irosim timp și energie printre atâtea formule protocolare și uităm de prezentul continuu, de temperatura unor abordări amicale, dezinhibante! se aruncă Marius în conversație, cu tonalitate imperioasă!

(va continua)