Pledoarie pentru generozitate

Onorată instanță a celor care-și mai pun întrebări, a celor care încearcă să-și găsească rostul și calea, într-o lume atât de nebună, încât să calculeze impactul poluator al unui copil, mă gândesc la cuplurile care au făcut adesea imposibilul în dorința de a ține în brațe rodul palpabil al iubirii. Cunosc personal două familii unde, după o serie de intervenții nereușite, cei doi au înfiat un copil și, după alți trei-patru ani, generozitatea lor a fost răsplătită cu un prunc în pântecul fericitei mame. Unii au spus că viața unui copil abandonat, adus în familie a alungat stresul și tristețea unor sarcini pierdute, alții au spus că noua viață a început să palpite drept recompensă pentru gestul făcut de părinți. Cert este că e de lăudat cel ce dăruiește, a lui este onoarea și gloria, a generosului, căci „beatus, qui prodest, quibus potest” (fericit este cel care se face util prin ajutorul oferit).

Un copil este acea fiinţă pe care ți-o trimite Dumnezeu ca să faci un curs intensiv de artă, arta de a iubi pe cineva mai mult decât pe tine însuți, spunea cineva. Poate mai mult, existența unui copil transformă cele mai mari defecte, le convertește în exemple bune şi te învaţă să ai curaj.

Să fii părinte este cel mai mare act de curaj. Riscul de a cunoaște toate tipurile de durere este direct proporțional cu bucuria de a simți cum îți înmugurește carnea, cum sângele tău străbate firave celule însuflețite. Apoi simți cum bate cu pumnii mici în pereții-casă ai pântecelui și, dacă ai noroc, cu ajutorul noilor mijloace de investigație, îl vezi cum îți face cu mâna ori cum își duce la gură degetele. L-am născut sau ni s-a dat? L-am făcut sau ni s-a încredințat, din mila divină ori din iubirea cea mare, cel de o ființă cu noi și totuși o viață nouă, țâșnind prin energia nepieritoare a începutului?

Ne bântuie incertitudinea că facem lucrurile corect şi ne temem în fiecare zi să nu pierdem ceva atât de iubit. Îl pierdem? Este al nostru sau e doar un minunat împrumut? Cel mai preţios împrumut, singurul pentru care merită să ne punem viața gaj și să plătim dobândă la generozitatea cu care ne-a fost dăruit. Copiii sunt ai noştri atâta vreme cât nu pot avea grijă de ei înşişi, apoi ei aparţin vieţii, destinului şi familiilor pe care și le construiesc. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți copiii noştri! Pe noi deja ne-a binecuvântat cu venirea lor, cu surâsul, cu felul în care ne caută mâna și brațul, prinzându-ne strâns, ca și cum s-ar teme să dispărem. Ne încredințează sufletul lor inocent, speranțele, visurile și noi ratăm de multe ori lecția iubirii. Atunci când ne deschidem inima pentru a primi un urmaș, descoperim în ea lucruri și locuri despre a căror existență nu știam înainte de a iubi un copil, la fel cum, după un efort fizic, ne descoperim, prin durere, părți necunoscute ale trupului. Dacă mă doare, înseamnă că sunt viu, îți spui și faci totul ca acea durere să se oprească la tine și să nu ajungă la copil. O rană se vindecă mai repede când nu e deschisă în trupul celui mic, o vânătaie doare mai puțin când nu genunchiul lui e vânăt.

„Quidquid agis, prudenter agas, et respice finem!” (Orice ai face, fă cu înțelepciune și gândește-te la urmări!), spune o maximă latină și nu e loc mai potrivit decât în viața unui părinte pentru ea și deopotrivă a unui copil. Ar merita să fie scrisă în orice casă, la intrare să-ți amintească ce-ai făcut peste zi, iar la ieșire să-ți îndrume gândul cel bun spre inimă și să-ți îndrepte pașii pe calea dreaptă.

Onorată instanță, e prea cunoscută ideea că fiecare carte citită înseamnă câte o viață trăită, însă un copil care ne intră în viață, nu doar că o transformă, dar face ca lumea întreagă să fie nouă. Și în această cu adevărat minunată lume nouă, vocile părinților sunt, cel puțin o vreme, singurele ascultate, singurele care contează. Fragilitatea copiilor e tocmai ceea ce îi face adevărate chei ale Paradisului, căci în preajma lor nu mai privim exclusiv spre noi, ochii noștri au un singur azimut, și acela e copilul. Nicio bucurie din lume nu se poate compara cu grija, spaima, zbaterea de fiecare zi pe care ți le aduc un copil, iar pentru privilegiul de a le fi părinți, înțelepciunea, responsabilitatea și grija sunt potențate de generozitatea cu care copiii, fără să știe, ne învață să fim oameni buni.