Ab uno disce omnes – „După unul cunoaște-i pe toți”

S-a spus că în opera lui Vergilius cititorul poate descoperi cel puțin o vorbă de duh în măsură să ilustreze varii aspecte sau momente ale vieții. Consultarea indicelui analitic de nume proprii, ce însoțește orice dicționar de maxime, expresii, cuvinte celebre, întărește această afirmație, căci în dreptul numelui marelui poet latin găsim zeci de trimiteri.

Cuvintele asupra cărora ne-am oprit de astă dată sunt rostite de Aeneas la începutul cărții a doua din Eneida. După căderea Troiei, Aeneas și tovarășii săi ajung pe țărmul cartaginez unde sunt întâmpinați de regina Dido care, îndrăgostindu-se de acesta, îl roagă, la ospăț, să-și povestească peripețiile. Deși reînvierea faptelor îi provoacă o „nespusă durere”, acesta începe a evoca ultima noapte a Troiei și căderea cetății. Crezând că grecii, sătui de războaie, au plecat și se îndreaptă spre Mycene, troienii se desprind din „lunga jale” și deschid porțile. La vederea calului „cât un munte de mare”, pe care danaii îl lăsaseră în fața cetății, unii dintre troieni sunt gata să-l aducă în cetate, alții vor ca „darul” să fie aruncat în mare sau să fie ars. Laocoon, preot în Troia, îi sfătuiește pe troieni să nu aducă în cetate calul semeț al pierzării. Cuvintele acestuia (Quidquid id est, timeo Danaos et dona ferentes) sunt folosite, fie în original, fie în traducere, ca un îndemn la vigilență în fața „generozității” unui dușman. Iată cum a fost transpus în românește sfatul marelui preot: „Nu credeți voi calul! / Fie ce-o fi, mi-e teamă de greci chiar dându-ne daruri” (George Coșbuc), „În cal nu vă-ncredeți voi, teucri. Orice-ar putea fi, de grec și când vine cu daruri mi-e frică” (D. Murărașu) sau „Nu vă-ncredeți / Cu nici un chip, troieni, în calul acesta! / Orice-ar fi-n el, mă tem de greci și-atuncea / Când zeilor ei le aduc prinoase” (G.I. Tohăneanu). Echilibrul dintre cele două tabere se rupe în momentul în care câțiva păstori îl prind, cu ușurință, pe Sinon, prizonierul grec, cel care „prea bine învățat în grecești viclenii și tertipuri” îi va convinge pe troieni să deschidă porțile cetății. Povestind acest episod, Aeneas dă glas regretului că troienii nu l-au ascultat pe Laocoon, lăsându-se înșelați „de oarbe minciuni și silnice lacrimi”: „Vezi mișelia danaică acum și pe greci; și dintr-unul, Dido, cunoaște-i pe toți” (George Coșbuc). Renunțând la vocativul din textul coșbucian, traducătorii ulteriori au întărit caracterul proverbial al cuvintelor ab uno disce omnes, căci tocmai forma concisă și sugestivă care cuprinde un adevăr, un gând scânteietor, un îndemn asigură longevitatea aforismelor. Dar, în aceeași măsură, reluarea de către scriitori, în alte contexte, a acestor cugetări demonstrează larga aplicabilitate a „cuvintelor înaripate”.

În capitolul al XII-lea din Anii de ucenicie (Opere, XVI, 493-508), M.Sadoveanu se oprește asupra „poeților anonimi și publiciștilor” din Iașii tinereților. Alături de cei durabili „pe care îi recitim și îi slăvim și acum”, tânărul prozator cunoaște mulți alți poeți „pe care nu i-au tipărit tipografii, nu i-au vândut librarii, nu le-au făcut recenzii cronicarii”. Cu vorbe învăluite Sadoveanu încearcă să le sugereze ideea că a îndeplini adevăratul rol al poeților, acela „de a da simbolurilor nemuritoare nume și expresii care n-au mai fost niciodată întrebuințate”, presupune „har”, „foc sacru”. Dar unul crede că „nu există în artă talent, numai muncă îndârjită și stăruință”, altul că pentru a te impune trebuie „zvon și zarvă”. Dar fiindcă acești poeți „trăiau poezia”, Sadoveanu divulgă numele unuia dintre ei, amintindu-și cuvintele profesorului de latină: „ab uno disce omnes”. „Reprezentativ” pentru această categorie de poeți este Ioniță Rovei, profesor de științe naturale la un gimnaziu dintr-un orășel din nordul Moldovei; din creația acestuia Sadoveanu a reținut doar două versuri, „două cioburi”, care nu s-au tipărit nicicând: „Dimineți însorite și line, / Amintiri din grădinile raiului”. Și când, peste ani, Sadoveanu îl va avea tovarăș de vânătoare, îi va aminti acestuia că „în breasla asta, ca și-ntr-a poeziei, fără chemare nu faci nimic”.

În partea a doua a capitolului, Sadoveanu evocă și portretizează și câțiva poeți „care se expuneau tiparului, criticii de la cafeneaua Traian, timpului care roade și degradează, cenaclurilor care foarfecă fără milă”: Mihai Codreanu și George Murnu. Cu toți aceștia „primăverile și poezia au urmat a încununa neschimbat cetatea tinereții noastre”.