Printre personaje

Fascinat de personajele din literatura română, Horia Gârbea a adus în faţa cititorilor volume precum Minunata viaţă a personajelor, care a avut până acum trei ediţii şi Zuliari și mangafale – Viaţa fascinantă a personajelor, apărută la Neuma, editură căreia autorul îi este fidel în ultimii ani, publicând aici nu mai puţin de 15 volume.

Volumul de față adună 14 eseuri despre viața fascinantă a personajelor din literatura română, fiind menționați peste 90 de autori, și încă 11 texte cu subiecte variate, dar din care personajele, mai mult sau mai puţin piperate, nu lipsesc. „Miracolul literaturii trece neapărat prin ce este mai viu în ea: personajele. Pe cititori îi invit să se delecteze alături de mine contemplând existența uimitoare și pilduitoare a eroilor literaturii”, spune Horia Gârbea.

Într-o anchetă din Neuma, Horia Gârbea ne provoca să vorbim despre personajele negative din literatură. În cei 20 de ani de presă am învăţat un lucru: subiectele negative vând cel mai bine. Puţini sunt cititorii interesaţi de performanţele din diferite domenii. Majoritatea vor ştiri „senzaţionale” în casele lor. Un eveniment cultural are câteva sute de accesări, în timp ce un accident cu victime are zeci de mii de cititori. Dar asta o ştiam de mult, aşa suntem croiţi şi nu ne putem schimba. Nu am fost niciodată „uşă de biserică”, nici măcar în Rai, când curiozitatea Evei ne-a dus în ispită, noi moştenind păcatul strămoşesc. Cred că primele personaje negative sunt, în cea mai citită carte, Biblia. E plin acolo de trădări, de vărsare de sânge, de răzvrătiri, de la îngerul preferat transformat apoi în Lucifer, până la lupta între fraţi (Cain, fiul lui Adam şi-a ucis fratele, pe Abel, subiect de roman mai târziu – Jeffrey Archer) şi continuând cu cei ce au răstignit Bunătatea – Irod (a ordonat uciderea tuturor pruncilor sub doi ani la Bethleem, apoi a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul şi l-a pironit pe Isus pe Cruce). De altfel, calendarul nostru e plin de sfinţi (personaje) care au întâlnit în calea credinţei lor tirani (personaje negative ce apoi au ajuns şi în cărţi celebre). Sar la o altă extremă. Aş mai enumera câteva personaje negative, începând cu zmeii şi căpcăunii din basme, continuând cu cele ce aduceau „ceasul rău” în mitologia tradiţională (strigoii, moroii, Fata Pădurii, vrăjitoarele), cu cele din poveşti (Lupul cel Rău, Muma Zmeilor, Cruella De Vil, Grinch, Căpitanul Hook). Continuăm cu Lică Sămădăul (Moara cu noroc, de Ioan Slavici), Dinu Păturică (Ciocoii vechi și noi, de Nicolae Filimon), Lady M. (Macbeth – W. Shakespeare), Satana (Paradisul Pierdut – John Milton), iar din cărţile adolescenţilor de acum, cardinalul Richelieu (Cei trei mușchetari, de Alexandre Dumas), Sauron (Stăpânul Inelelor, de J.R.R. Tolkien), Voldemort (Harry Potter, de J. K. Rowling). Dacă aş întâlni personajele malefice din cărţi (cu mintea de acum, nu cu cea de copil, când sigur aş rupe pământul de fugă), le-aş lua un interviu, ştiut fiind că publicitatea negativă atrage cititorii. Ele dau culoare, sunt, precum în bucatele împărăteşti, sarea și piperul literaturii. Fără ele nu ar fi ce povesti. Adrian Alui Gheorghe spune că avem o ecuaţie de trei persoane, autorul, cititorul şi eroul, în care „cititorul este un eu continuu, într-un raport dialogal cu autorul și cu personajul/personajele”.

Cartea lui Horia Gârbea adună, în cele 14 eseuri, viaţa personajelor extrase din nu mai puţin de 90 de autori, cu frumuseţea şi viciile acestora. De asemenea, alte 11 texte prezintă subiecte precum reginele lui Shakespeare, importanţa alegerii titlurilor, strategii pentru construcţia unei scrieri bune, aici înfăţişându-ni-se atelierul de conturare a personajelor. Cititorii fideli de presă literară au avut posibilitatea de a citi unele dintre aceste eseuri mai întâi în reviste precum România Literară, Neuma şi Steaua.

Cartea apare în urma unor lecturi solide şi a unor fişe ce surprind caracteristicile personajelor. Astfel, dacă vorbim despre gelozie, prezentă în reţeta scrierilor din literatura română, amintim personaje precum Jupân Dumitrache a lui I.L. Caragiale, care este gelos din „ambiţi”, schema de juxtapunere a triunghiurilor de la Tache, Ianche şi Cadâr a lui V.I. Popa, fiecare ştiind de triunghiul celuilalt, dar nu şi de al lor. Sunt multe personajele pe care Horia Gârbea le dă ca exemplu, amintindu-ne şi perioada comunistă în care, mai ales pe scenele teatrelor, tema aceasta a triunghiurilor amoroase era băgată în debara. „Intimitatea familială şi mai ales problemele neavuabile ale geloziei şi adulterului nu mai au trecere”, spune Horia Gârbea.

Conform DEX, zuliar s-ar traduce ca plin de invidie, de gelozie, ranchiunos. Mangafa, ce provine din turcescul mankafa, s-ar traduce lipsit de inteligenţă sau, adaptat în cartea lui Horia Gârbea, consort, fiind de presupus că „amantul, dacă ar accede la statutul de soţ ar deveni el însuşi o mangafa pentru un terţ amant şi aşa mai departe”. Sunt multe exemplele din literatură, în care se amintește că mangafaua este un personaj necesar în orice societate. Ca exemplu, relaţia Otiliei, din romanul lui G. Călinescu, cu Felix şi Pascalopol şi joaca acesteia cu cei doi. Avem şi contraexemplul, pe Ion al lui Rebreanu şi joaca acestuia cu Ana, pe care o lasă însărcinată pentru a pune mâna, prin căsătorie, pe pământul ei şi iubirea pentru Florica. De obicei, aceste jocuri nu doar că devin periculoase, ci duc la tragedii.

O temă aparte este cea a fumurilor personajelor, adică a celor care fumează, precum Cocoşilă şi Moromete din romanul lui Preda, ce-şi fabrică ţigările din tutun, Gârbea spunând că „fumatul stimulează concentrarea. Când trebuie să reflecteze adânc, personajele fumează”. La fel, în Enigma Otiliei, toate personajele, cu excepţia lui Felix, fumează.

Apropiat al teatrului, conducând instituţii de profil, dar şi scriind piese jucate pe scenele ţării, Horia Gârbea se apleacă şi asupra studierii prezenţei personajelor din cărţi la teatru sau la alte forme de spectacol. Apoi, personajele copii, care nu doar că aduc farmecul inocenţei, ci şi ingenuitatea lor, care înduioşează. Aici, bineînţeles, se referă, în primul rând, la Nică din Amintiri din copilărie a lui Ion Creangă, care oricâte năzbâtii ar face este privit ca unul dintre fascinantele personaje ale literaturii dedicate copilăriei. Apoi, inocentul Niculae Moromete, premiantul neînţeles de către familie, şi lista poate continua. Interesantă viziunea asupra bătrâneţii personajelor, care vine cu înţelepciunea, precum Moş Ion Roată al lui Creangă, sau Ştefan cel Mare în piesa lui Delavrancea, sau cu partea comică, precum Moş Costache al lui G. Călinescu.

Personajele acestea sunt bine reflectate şi în literatura populară, amintindu-ne de sfinţii cu barba albă, precum Ilie, Petru sau Moş Nicolae, care devin personaje. Este amintit şi George Coşbuc cu Nunta Zamfirei, în care moşi şi babe cu ranguri mari se prind în joc, concluzia fiind: „Sunt greu bătrânii de pornit / Dar de-i porneşti sunt greu de oprit”.

Nu lipsesc din textele scriitorilor noştri personaje precum diavolul, în zicerile populare fiind şi expresia: „Să te fereşti ca dracul de tămâie”. Adică să te fereşti de cele rele. Sunt amintite romanele Diavolul încălecat, de Radu Adulescu, Povestea lui Stan Păţitul şi Dănilă Prepeleac a lui Ion Creangă, unde apare Dracul, iar în romanul lui Gabriel Chifu, Cartograful puterii, prinţul Satan. L-aş aminti şi pe Bram Stoker cu celebrul roman Dracula. Povestea celui mai vândut roman din toate timpurile, după Biblie, îşi are subiectul pe tărâmuri bistriţene, în Pasul Bârgăului. Într-o întâlnire cu Dacre Stoker, stră-strănepotul lui Bram Stoker, autorul romanului Dracula, prezent la Bistriţa cu Aaron Sagers – regizor Travel Channel, jurnalist la CNN şi BBC, am vorbit despre impactul pe care l-a avut asupra lumii vampirul Dracula, cei doi având un proiect cu titlul Dracula, Bram Stoker, Ghid de călătorii.

De la lucrurile înfricoşătoare să trecem la lucruri mai lumeşti, care ne aduc bună dispoziţie, cum este dansul sau jocul prezent în multe din scrierile noastre. Amintim aici Jocul ielelor, în care personajele lui Camil Petrescu se prind ca într-o înşiruire de idei, apoi de la Liviu Rebreanu Ciuleandra şi, mai ales, în romanul Ion. Jocul someşean a fost descris cum nu se poate mai frumos de marele romancier Liviu Rebreanu în romanul Ion, al cărui fir epic începe într-o zi de duminică, în care toți locuitorii satului Pripas (Prislop) se află adunați la hora tradițională. Nu lipsesc nici fruntașii satului, care cinstesc cu prezența lor sărbătoarea. „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someşana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşază în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. (…) Flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi plesnesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite.” (Liviu Rebreanu, Ion, Ed. Litera, Bucureşti, 2001, p. 16) La joc merg şi personajele din Moromeţii lui Preda, dar şi banda lui Bozoncea, din romanul Groapa, care participă la balul meseriaşilor.

Apoi, călătoriile personajelor în străinătate, mai ales la Paris, aşa cum face şi Otilia lui G. Călinescu, dar şi Chiriţa lui Vasile Alecsandri, devenind un reper în modul în care franceza era asimilată de către români. De amintit aici şi jurnalele de călătorie ale unor scriitori, care ei înşişi devin personaje. Dinicu Golescu a deschis, într-o perioadă aparte, un nou orizont axat şi pe cronicile predecesorilor săi, care a fost continuat de Gheorghe Asachi, cel care descoperea arta din Italia, și Vasile Alecsandri, după ce vede Veneţia, în 1845. Exemplele pot continua cu Mihail Kogălniceanu în Spania, Dimitrie Bolintineanu şi ale lui experienţe aşezate în volumele Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, Călătorie la Ierusalim în sărbătorile Paștelui și în Egipt, Călătorie la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Santa-Agora, Călătorii în Asia Mică, Grigore Alexandrescu – Memorial de călătorie. România pitorească (1901) a lui Alexandru Vlahuţă este una dintre cele mai frumoase descrieri ale ţării, iar seria de jurnale semnate de Nicolae Iorga este şi astăzi sursă de inspiraţie pentru toţi cei care doresc să cunoască neamurile româneşti de la începutul secolului XX.

Nu lipsesc straturile de credinţă străveche din vatra satului. Mulţi dintre scriitorii ce s-au născut în satele noastre adoptă, în scrierile lor, ritualurile de la sărbători cu care au crescut. Amintim doar de ţinutul someşean unde George Coşbuc, fiu de preot, aduce lumina din vatra Văii Sălăuţei, iar Liviu Rebreanu, destinul tragic al ţăranului, ale cărui gânduri sunt încorsetate pe ideea vieţuirii pentru pământ.

Citind cartea lui Horia Gârbea descoperim nu doar personaje fascinante, ci şi modul în care scriitorii noştri şi-au conturat poveştile, până la urmă, personajele împrumutând trăsăturile oamenilor în mijlocul cărora au trăit, cu virtuţile şi viciile lor, cu bucuriile şi necazurile fiecăruia. Rebreanu declara despre Maieru: „Ăsta e satul copilăriei mele. E un sat de munte, într-adevăr foarte frumos, cu oameni buni şi foarte înţelepţi. Dintre oamenii aceştia, am luat toate personajele rustice din literatura mea. Unora le-am pus o mână, altora le-am tăiat un picior, i-am împătimit pe unii, i-am făcut să cugete pe alţii şi oriunde i-am plasat în cărţile mele, tot din Maierul Năsăudului i-am luat”.

Horia Gârbea vorbeşte despre literatura cu cheie, în care personajele reale sunt transpuse în ficţiune, amintind aici de „Istoria ieroglifică” (Dimitrie Cantemir), pe aceeaşi linie fiind şi scrieri de Camil Petrescu, G. Călinescu, Petru Dumitriu sau Eugen Barbu. Răzvan Voncu spune pe această temă: „personajele înaintașilor pașoptiști erau tipuri decupate din actualitatea socială”. La fel, şi la Răzvan Voncu, personajele din cultura românească şi mai ales din literatura noastră atât de compromisă de sistem sunt prezente în proză, descoperindu-le aievea. În Efectul de crepuscul, Irina Petraş ia personaje din operele scriitorilor clasici, le pune în faţa provocărilor actuale, constatând că, de multe ori, acestea nu doar că se adaptează, ci se simt foarte bine, aşa cum sunt avarul sau mizantropul lui Caragiale. Irina Petraş vorbeşte despre stările sufleteşti ale personajelor, aşezându-le împreună din vremi şi din teritorii diferite, dându-le posibilitatea de a dialoga, de a-şi expune propriul univers.

Horia Gârbea ne oferă o carte de citit cu creionul în mână pentru că aduce foarte multe idei despre personajele literaturii române la care, poate, până acum nu ne-am gândit, dar care vor fi de un real folos.