Viorel Mureșan, Certitudinea rigorii (2)

(continuare din numărul precedent)

O „monografie ideologică” își intitulează Dumitru Micu cronica la volumul cu care debutează istoricul literar Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Subiectul cărții îl reprezintă – după cum sugerează chiar titlul – cazul, spectacular în literatura română, al lui Mihail Sebastian. Principalele calități ale studiului analizat, pe care cronicarul le scoate în evidență, sunt reconstituirea vieții publice a scriitorului și elucidarea ideologiei lui spirituale în contextul frământărilor conceptuale și politico-sociale din deceniile trei-patru ale secolului trecut. Tot o monografie critică are sub lupă și următorul articol al lui Dumitru Micu; vorbim despre exegeza intitulată Petru Dumitriu et Petru Dumitriu de Oana Soare, „nu ce dintâi care s-a scris, dar prima tipărită” asupra autorului Cronicii de familie. „Cercetătoarea vede omul din scriitor proiectat în operă și, analizând opera, ea cuprinde îndărătul acesteia profilul omenesc al autorului”, iată fraza critică, care o validează pe monografistă să recepteze prozele lui Petru Dumitriu ca pe ale unui prozator de mare talent, dar unul care și-a scris cărțile realist-socialiste cu „…umbra personalității”. Articolul Măștile lui A.E. Baconsky e al doilea din acest volum consacrat Magdei Wächter. Primul avea în vedere o carte despre eseistica lui Mircea Eliade. Cel de-acum abordează volumul de debut, în critică al autoarei, A.E. Baconsky. Scriitorul și măștile. Aici, conceptul de „mască” desemnează multiplele cristalizări lirice și narative ale scriitorului sau, mai simplu, etapele creației. Cunoscută fiind evoluția lui A.E. Baconsky în două registre, unul marcat de pseudopoetica proletcultistă și altul autentic neoexpresionist, autoarea monografiei stabilește două tipuri de „măști”: „mistificatoare” și „revelatoare”. Desigur, cele din urmă imprimă scrisului baconskyan perenitatea.

Criticul se arată foarte atașat de unii dintre poeții congeneri din tinerețea sa clujeană: Ion Brad, Aurel Rău, Ion Horea sau, așa cum am văzut deja, A.E. Baconsky. Într-un lung eseu dedicat poeziei lui Ion Horea, după aproximarea climatului de confuzie estetică din anii debutului, autorul enumeră câțiva poeți din generațiile premergătoare, ale căror ecouri se resimt în opera analizată: Ion Pillat, B. Fundoianu, V. Voiculescu, dar și Tudor Arghezi și – aproape de neocolit – Lucian Blaga. Și mai lămurit definitorii pentru poezia în discuție i se par criticului anumite „rezonanțe de simbolism muzical”. În ele își găsește expresia potrivită „simțirea poetică adâncă a lui Ion Horea”. Pagini bune din eseu sunt aplicate studiului rimelor și componentei ludice, în general, a poeziei lui Ion Horea. Apoi se face trecerea la abundența ardelenismelor, ca și la pitorescul toponimelor, care „nu-l descalifică estetic” pe poet, ba dimpotrivă, îi imprimă „o nuanță de «mister»”. Considerând că acest poet experimentează mult în interiorul tradiției, exegetul său ține să sublinieze, printr-o tușă fugară, și o raritate în rândul toposurilor poetice: „o delicată poezie a prieteniei”. Ba articulează chiar o frază critică, demnă de a sta pe coperta oricărei antologii de autor: „Evoluând, cu timpul, de la obiectiv la tot mai subiectiv, de la rural la tot mai urban, de la natură la tot mai multă cultură, creația poetului cu nume istoric a urmat acest traseu fără discontinuități, fără rupturi între etape, fără a-și înstrăina vreuna dintre particularitățile inițiale, păstrându-și-le pe toate, redimensionându-le și adăugându-le noi caractere individualizante”.

După cum sugerează chiar titlul cronicii: Diferențiere și continuitate, în volumul Orologiul fără ore de Ana Blandiana, criticul descoperă „o resemnare placidă, o detașare de sine prin receptarea sceptică a fatalității inerente existenței în universul material”, care, treptat, ia locul expresivității candide din poezia de tinerețe. Alături de cartea de poeme, Dumitru Micu comentează și un volum de „gânduri vorbite” ale poetei, Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini. Două teme se desprind mai deslușit din acest text critic: permanenta stare de beligeranță a poetei cu cenzura comunistă, pe care uneori reușea s-o păcălească, alteori nu. Exemplul ilustru din primul caz este „caricaturizarea lui Ceaușescu sub înfățișarea unui motan, Arpagic”. Cel de-al doilea aspect reliefat aici de Dumitru Micu îl reprezintă reflecțiile și observațiile „de o profunzime tulburătoare” ale poetei, referitoare, mai ales la singurătate și la libertate. În sumarul cărții, din păcate, se mai strecoară și cronici conjuncturale, ca, bunăoară, cea despre Sinucigaș plonjez într-un real imposibil de Toma George Maiorescu, asupra căruia criticul nu prea are nimic de spus. Schimbând registrul, după ce rezumă, într-un preambul, dimensiunile impresionante ale prozei memorialistice a lui Ion Brad, autorul trece la descrierea unui volum de scrisori, De dragoste din anii de zbucium, care „asamblează corespondența din anii 1947-1955 a scriitorului cu iubita lui din Blaj: Olimpia Alexandrina Șuteu”. Suntem avertizați că niciunul dintre volumele de acest fel ale lui Ion Brad nu sunt simple culegeri de scrisori, întrucât epistolele sunt adnotate, reconstituind „crâmpeie autobiografice și implicit aspecte ale contextului cronospațial caracteristic fiecăruia dintre momentele trecutului recuperat literar”. Este remarcabilă elevata ținută stilistică a „discursului amoros” din scrisori.

De o considerație aparte se bucură un volum eterogen de memorialistică al aceluiași Ion Brad, intitulat Comorile unui prieten tânăr. Metafora titlului culegerii se referă la biblioteca unui mare bibliofil, apropiat autorului, George Corbu jr. care colecționează, de la miile de cărți cu autografe, până la autobiografii de scriitori, uitate prin colecții prăfuite de periodice, și de la stenograme ale unor ședințe de la USR, până la detalii pitorești, ori de-a dreptul picante, din medii redacționale. Spații largi le acordă Ion Brad unor poeți cu care are afinități la vedere: Geo Dumitrescu, A.E. Baconsky, Eugen Jebeleanu. De departe, cea mai nostimă ni se pare întâmpinarea, cu vădit accent proletar, făcută de prozatorul clujean Nagy István, celui din urmă din enumerația de mai sus, atunci când, într-o ședință de Consiliu, propunea prelungirea drepturilor de autor pentru urmașii scriitorilor, timp de 50 de ani: „Auzi, tovarăși – a zis, în româneasca lui aproximativă –, ce spune Jebeleanul, că avem copii! Bine că avem, tovarăși! Dar dacă copilul nostru e atât de tâmpit că trăbă să învățăm 50 de ani la el, atunci mai bine prindem și omorâm cu mâna meu”. Sub un titlu încărcat de sugestie, Ca pașoptiștii, întocmește Dumitru Micu un reverențios portret intelectual al lui Eugen Simion, la 80 de ani. Două sunt circumstanțele mai importante în care memorialistul își observă protagonistul: în relațiile, felurite, cu profesorii pe care-i aveau în comun, Tudor Vianu și George Călinescu.

Două cărți, întâmplător complementare, privind simbolismul, ne prezintă Dumitru Micu în pagini succesive. Întâi, cu rigoare de catedră analizează el o nouă sinteză asupra mișcării simboliste, nu doar de la noi, semnată de universitarul timișorean Dumitru Vlăduț. După o abordare istorico-teoretică a curentului simbolist, în primele capitole, autorul trece, în Simbolismul poetic românesc. Atitudini, concepte, procedee, la ilustrarea cu exemple textuale, atât din poeticile câtorva reprezentanți, cât și din lirica lor. Fără a excela prin originalitate, lucrarea „autentic științifică” analizată aici „instruiește larg și temeinic”. Următoarea carte e o antologie a simboliștilor francezi, în selecția și traducerea lui Aurel Rău. Criticul remarcă, în mod firesc, subiectivismul antologatorului: „a ales din fiecare ceea ce corespundea mai vădit naturii sale sufletești”. Pe de altă parte, simte nevoia să aprecieze, pe alocuri superlativ, calitatea traducerii: „Indiferent de reprezentativitatea și valoarea în sine a textelor culese din simboliștii francezi (largo sensu), e incontestabil că Aurel Rău le-a dat versiuni românești edificatoare, unele excelente”. Poezie din Basarabia glosează pe marginea unei antologii și a unui volum de autor, cuprinzând creații literare ale românilor dintre Prut și Nistru. În antologia, cuprinzând zece poeți, criticul găsește „imagini și reprezentări demne de notat”. Doar Arcadie Suceveanu „se integrează perfect nu doar în cea românească, ci și în poezia universală de factură neoexpresionistă”. Credem că numai o zvâcnire târzie de temeinic exeget, la tinerețe, al gândirismului, l-a determinat pe Dumitru Micu să se aplece asupra unui roman cu „Weltanschauung ultraprotocronist”, Noaptea Sfântului Andrei, de Ion Vicol, iar apoi, asupra câtorva proze cu apăsată culoare locală basarabeană de Dragoș Ion Vicol. Un amestec de bolgie dantescă și dostoevskiană „amintire din subterană” pare cerneala cu care își scrie Dumitru Micu paginile despre Infernul prizonierilor români în Rusia Sovietică (două volume) de Ionel Oprișan. Cu deosebirea esențială care există între ficțiunea artistică și realitate.

Addenda se deschide cu O monografie Nichifor Crainic, articol ce descrie, nu fără o oarecare fervoare, prima lucrare de acest fel, cu care debutează Geta Marcela Pârvănescu. Subiectul monografiei este, în opinia lui Dumitru Micu, „o personalitate literară stupefiant de contradictorie”. Pornind de la acest atribut, cronicarul apreciază competența și ingeniozitatea cu care autoarea reușește să construiască „o biografie completă a scriitorului”, abordând succesiv, apoi, cu aceeași autoritate, eseistica, poezia și memorialistica ideologului de la revista „Gândirea”. Sub titlul Ioanichie Olteanu, debut editorial postum, criticul glosează pe marginea volumului Turnul și alte poeme (2012) de Ioanichie Olteanu, în care Ștefan Augustin Doinaș văzuse „un postmodern avant la lettre”. Și, într-adevăr, Dumitru Micu își conduce comentariul critic în această direcție, vorbind despre „viitorul autor de balade ciudate”. Așezându-l în contextul Cercului literar de la Sibiu, unde baladescul a fost cultivat programatic, îl opune celorlalți doi baladiști, Radu Stanca și Doinaș. Spre deosebire de ei, „Olteanu îngroașă materialitatea oripilantă a unor situații teribile, bizare, enigmatice”. (…)

El cultivă „un umor special, sinistru, lugubru, umorul negru…” Și mai cultivă, pe urmele lui Arghezi, „eposul de fapt divers”. În ansamblu, „o poetică a discreditării sentimentalității, a intelectualizării emoției”. Articolul despre Tinerețea lui Petru Dumitriu de Pavel Țugui încheie seria cronicilor la cărți de literatură propriu-zisă. Comentând raporturile tainice ale plecării intempestive a scriitorului în exil, în 1960, expuse acum după surse mai greu truvabile, Dumitru Micu însuși pare a descoperi ițe ale regimului comunist, nici chiar de el știute. Găsim, în încheierea cuprinsului, o prezentare a unui volum colectiv cu un titlu sugestiv: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, coordonat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea și Ovidiu Țichindeleanu. Celor patru colaboratori li se adaugă încă nouă autori de articole, care, din perspective personale, nu întotdeauna convergente, cercetează și cumpănesc masivul tom Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România. Raport final. Salutându-le „o franchețe demnă de conștiințele tinere, care își declară poziția fără diplomație”, istoricul literar se alătură lor, păstrându-și, totodată, dreptul la opinii proprii. Reticențele autorilor sunt și ale cronicarului, iar la un bilanț provizoriu al lacunelor denunțate de ei, el încă le augmentează numărul.