Imelda Chința, Drumul mătăsii într-o reinterpretare lirică

Mieii lui Abel este microvolumul de versuri al Cleliei Ifrim, apărut la Editura Limes, o ediție bilingvă româno-franceză ce însumează douăzeci de poeme care traduc o călătorie în plan spiritual. Deși alege un titlu având conotații religioase, autoarea nu abordează poemul religios, ci se concentrează pe formula inedită de resemantizare metaforică a miturilor biblice.

Clelia Ifrim s-a născut în București, este membră a Uniunii Scriitorilor din România și este autoarea a peste treizeci de volume, abordând genuri și specii distincte, de la poezie, proză, teatru, la eseuri și traduceri. Trei dintre cărțile autoarei au fost traduse în limba japoneză și au fost publicate la Editura JUNPA Books din Japonia.

Se distinge chiar din primul poem maturitatea artistică a autoarei. Clelia Ifrim are experiența scrisului și reușește să transfigureze propria existență în mitologie lirică, remarcându-se de asemenea o luciditate în maniera de construcție a versului. Poezia ei surprinde avatarurile pe care le poate lua creația sub condeiul inspirat al artistului. Autoarea pornește de la istorii personale pe care le convertește metaforic în poem. Volumul propune o poezie de stare, o conectare a poetei cu sinele, dar și cu spațiul exterior pe care îl receptează cu ochiul sensibil al artistului. Poezia este tăcere, dar și o stare de prezență conștientă, menită a induce o stare integrată, care creează posibilitatea unei noi modalități de cunoaștere, de pătrundere în interiorul ființei.

Metafora din titlu este dublu conotată; trimite pe de o parte la simbolistica mieilor, pe de alta, la Abel, personajul biblic. Abel i-a oferit drept ofrandă lui Dumnezeu mieii cei mai valoroși, motivat fiind de iubire. Extrapolând, titlul devine matricea ideatică a volumului, în acest sens poezia este o ofrandă a poetei, oferită din iubire pentru existență și pentru ființă, în general: „Copiii nenăscuți / vin și-mi povestesc ce vor ei. / Niciunul nu știe cum mă cheamă. / Nici între ei nu se cunosc. / Au doar semnul soarelui pe frunte. / Ca și mine” (Mieii lui Abel).

Autoarea sondează condiția umană și arată o disponibilitate pentru simboluri, care încifrează discursul poetic. Fereastra traduce o nevoie evidentă de evadare, de eliberare a ființei din limitele existenței. Scriitorul, violonistul și călugărul, prezențe în primul poem, sunt entități preocupate de dimensiunea spirituală a existenței, creația este singura prin care ființa poate trăi o elevație interioară și o desprindere din cotidianul absurd. Tonul ușor ironic se combină cu cel nostalgic și grav într-un discurs încifrat: „În fiecare dimineață deschid o fereastră. / Cele mai mici au mărimea unei privighetori / (…) / În fiecare dimineață deschid o fereastră. / Fetița paznicului de noapte merge prin salon / în vârful picioarelor, să nu trezească pacienții. / Îi face semn violonistului și amândoi vin lângă mine. / (…) / Călugărul este cel mai tânăr dintre noi. / Azi a plecat în oraș să facă rost de bani, / să cumpere un lighean nou, săpun, prosoape, / paie noi ca să schimbe saltelele, / și var, să văruiască pereții. / În salonul 6 suntem o mie de pacienți. / Stăm toți în dreptul ferestrei, de mărimea unei privighetori / și-i așteptăm să se întoarcă din oraș”.

Realul este radiografiat cu luciditate, logosul și-a pierdut semnificația, verbul s-a consumat în existența inutilă: „Dar cuvintele trăiesc într-un bloc de piatră / și buzele mele au uitat să vorbească. / Nici apa pe care-o beau nu-și amintește nimic, / ci numai chipul celei care o bea. / Am întrebat-o de toate acestea / și sărutul nu a lăsat nicio urmă. / Oamenii și-au dăruit unul altuia / hărțile locului unde se ascund”. Spațiul surprins în poem este la limita absurdului, la limita disoluției și a haosului. Imaginile sunt antonimice, iar elementele surpriză, ca în teatru, nu sunt eludate din ecuația rostirii poetice: „Trupuri solare, subțiri ca foițele de gheață / se văd la ferestre. / Apoi nu se mai vede nimic. / Nimeni nu mai întreabă nimic. / Crengile copacilor goi / se desfac în alte, multe alte șuvițe de vânt / și toate intră în moștenirea orașului, / ca obiecte de foc”.

Arta are o funcție soteriologică, iar artistul este un misionar, care își construiește din limbaj o casă a ființei, după cum afirma Heidegger. Poetul are menirea de a da un sens devenirii, de a alfabetiza materialul, dar și spiritualul: „Întunericul înseamnă / să iubești rădăcinile. / Să faci pentru ele / alfabetare de pământ / și să scrii în limba lor, / și eu am fost aici! / Ele vor citi / și vor adăuga un rând, / pe care tu / nu știi să-l citești”. Cartea Cleliei Ifrim este o călătorie cu aspect inițiatic, o călătorie în afara și în interiorul eului, dar și o incursiune în geografii spirituale, în care poetul este un călător prin deșert în căutarea pietrei filosofale: „Caravana din deșert / mi-a adus doi ciucuri roșii”. Într-o reinterpretare lirică a drumului mătăsii, autoarea realizează un schimb intercultural. Dacă pe drumul mătăsii se transportau mărfuri prețioase, Clelia Ifrim imaginează, într-un discurs poetic drapat cu elemente de expresivitate, nopțile mătăsii pe care transportă propriile sentimente. Poezia rămâne un sentiment la fel de prețios precum diafanul material: „Nopțile mătăsii stau pe frânghia de rufe. / (…) / Nopțile mătăsii sunt un pod de frânghii. / Vântul a înghețat și el. / Nu trece nimeni. / Fiecare rândunică / are în gușă un bob de gheață. / N-au vrut să plece în toamnă / în țările calde. / Au vrut să stea cu mine. / De-a pururi! / Și eu, de azi, stau cu ele de-a pururi / cu un bob de gheață sub limbă”.

Discursul poetic ia pe alocuri note grave. Scrisoarea scrisă mamei capătă accente dramatice și reclamă nevoia ființei de a se reintegra în materie, în vegetal, nevoia de manifestare: „Am scris pe o bucată de perete / o scrisoare. / Peretele este alb și scrisoarea începe așa: / – Dragă Mamă, orașul  se scufundă încet, / O presiune uriașă apasă asupra noastră. / Pardoseala de ciment de la bucătărie / a devenit tot mai gri. / Griul este o culoare lichidă / și înghite tot ce-i iese în cale. / (…) / Aș vrea să crească iarbă verde aici, / să acopere toți pereții și pardoseala de ciment. / Și bucătăria să fie cu pământ pe jos, / și foșnetul frunzelor să adie la fereastră”.

Mieii lui Abel este o carte subtilă, ce ascunde, în puținele-i poeme, arome delicate, delicii conturate din sentimente și trăiri pure, este o creație ce impresionează prin forța poetică, prin autenticitatea rostirii și prin puritatea imaginarului stilistic.