Vine Crăciunul!*

Străvechi colinde de dragoste din Câmpia Soarelui

 

Flăcăul şi fata – iubiţi şi peţitori

               

Orice colecţie de folclor, în special una de gen cum este cea a colindelor, e bine să fie organizată structural pe baza cercetărilor privitoare la clasificarea tipologică a genului în cauză. Pornind de la această cerinţă, am organizat cartea noastră pe categorii, tipuri şi subtipuri de colinde, urmând modelul dat de Monica Brătulescu în Colinda românească, 1981, partea a doua, cu titlul: Index tipologic şi bibliografic al colindei (p. 159-318), singura lucrare de acest gen pe care o cunoaştem. Micul nostru articol se bazează pe o singură carte menţionată ca bibliografie, iar structura ei este următoarea:

1. Colinde despre colindat – patru tipuri (1, 9, 10, 17) care sunt reprezentate prin 11 creaţii.
2. Colinde cosmogonice – un tip (24) cu o singură piesă.

III. Colinde despre ocupaţiile tradiţionale – 10 tipuri (36, 45, 48, 49, 52, 55, 58, 64, 65, 67) reprezentate de 36 de colinde.

1. Colinde la fată şi flăcău – 21 de tipuri (70, 71, 72, 76, 77, 78, 80, 86, 93, 96, 98, 104, 108, 109, 111, 113, 114, 115, 116, 117, 118) având un total de 70 de piese.
2. Familiale – șase tipuri (121, 122, 126, 127, 131, 133) reprezentate de 19 colinde.
3. Despre curtea domnească – un tip (143) cu o singură piesă.

VII. Edificatoare şi moralizatoare – cinci tipuri (153, 154, 160, 162, 165) cu 14 colinde.

VIII. Biblice şi apocrife – șase tipuri (167, 173, 174, 178, 179, 187) cu un număr de 11 creaţii.

1. Colinde-balade, X. Colinde-cântec şi XI. Colinde de cătănie şi război, grupe care sunt specifice doar Transilvaniei şi nu s-a identificat niciun text din aceste categorii în Ialomiţa.

– Colinde neîncadrate tipologic – trei piese.

Colindele sunt creaţii poetice veritabile. Lumea din colinde este un produs al imaginaţiei şi exprimă dorinţele celor colindaţi de a-şi vedea împlinite speranţele către care aspiră în vremea sărbătorilor de iarnă, care marchează trecerea de la un an vechi la altul nou. În aceste cântece augurale, viaţa este înfăţişată aşa cum şi-o doresc oamenii: bună, frumoasă, luminoasă, cu eroi deosebiţi care trăiesc fericiţi într-o lume a abundenţei de bunuri, a fericirii şi bucuriei generale, unde sunt ocrotiţi de Dumnezeu, de bătrânul Crăciun şi de sfinţi populari (Sf. Petre), care au coborât la oameni, discută cu ei, le răspund la întrebări, mănâncă şi beau împreună cu cei buni, despart dreptatea de strâmbătate şi răsplătesc pe fiecare după faptele lui.

Într-o atmosferă de sărbătoare, care cuprinde deopotrivă Cerul şi Pământul, sunt practicate rituri specifice: colindătorii apar la orizont ca un stol de vineţi porumbei; la gazde se purifică locul, se aprind luminile, se întind mesele cu bucate. Gazdele aşteaptă şi primesc colindătorii cu darurile pregătite: bani, colaci, rachiu, vin. Conduita sărbătorească a oficianţilor şi adresanţilor datinii se caracterizează prin gesturi de bunăvoinţă, vorbe alese şi frumoase.

Fiinţe realiste, imaginare, fantastice şi chiar miraculoase, actanţi ai colindelor, formează o lume interesantă, bogată şi variată, simboluri prin care ni se dezvăluie un întreg sistem de valori morale şi estetice, credinţe, concepţii, idealuri şi speranţe ale omului simplu, trăitor în satul patriarhal de odinioară.

În colinde trăiesc şi acţionează:

1. Actanţii datinii, colindătorii şi gazdele, chipuri realiste de oameni sunt: copii, flăcăi, fete, tineri căsătoriţi, bătrâni, oficialităţi etc., care sunt proiectaţi în lumea ideală a aspiraţiilor către care tind în perioada sărbătorilor, o lume a fericirii visate şi atinse.
2. Fiinţe ale miraculosului popular: animale care vorbesc, simt omeneşte, cugetă (calul, şoimul, leul, cerbul, ciuta, oaia, pasărea etc.).
3. Personaje din mitologia creştină: Bătrânul Crăciun, Bunul Dumnezeu, Maica Domnului, Iisus Hristos, mai mulţi sfinţi populari.

Caracterul străvechi al vremurilor la care trimit subiectele colindelor este susţinut şi de faptul că singurele arme utilizate atunci erau măciuca, arcul şi săgeata. Puşca din colindele ardeleneşti lipseşte. În acele timpuri domină ocupaţiile arhaice: vânătoarea, pescuitul, păstoritul, plugăritul.

În colindele străvechi din Ialomiţa, Categoria IV, Fata şi flăcăul, e prezentă perechea folclorică de îndrăgostiţi care aspiră să intre în rândul lumii căsătorindu-se. Această categorie domină numeric repertoriul ialomiţean. Lor le sunt dedicate 70 de piese din totalul de 166 identificate de noi, adică 45%.

Ca fiinţe sociale concrete, cărora le sunt adresate cântările prin introducerea numelor reale ale lor în texte, ele nu apar cu înfăţişările şi caracterele lor individuale, ci sunt asimilate cu eroii textelor respective.

Flăcăul, ajuns la vârsta căsătoriei, este voinic, notă distinctivă ce-l însoţeşte mereu. În destule piese, calificativul voinic devine nume propriu, Voinea, adică Făt-Frumos cel visat şi aşteptat de fete. Fata mare pregătită de măritat este frumoasă. Perechea ideală de îndrăgostiţi este formată din flăcăul voinic şi fata frumoasă – Voinea şi Frumoasa –  nume generice care spun totul despre ei.

Voinea este fecior de boier, moşnean, adică ţăran liber, mândru de starea sa. Are grajd cu cai, dintre care şi-l alege pe cel mai bun şi mai blajin. Umblă numai călare pe murgul preferat, însoţit pe sus de un şoim şi pe jos de ogari. E îmbrăcat frumos, strălucind ca soarele sau ca un păun. E viteaz, curajos şi iscusit ca eroii din balade. Se ia de piept cu turcii şi cu frâncii care au invadat ţara şi pradă; urmăreşte leul, îl prinde şi-l aduce acasă legat, spre bucuria mamei sale şi spre uimirea fetelor care-l laudă; pândeşte, scotoceşte, caută şi găseşte cerbul cel lăudăros pe care-l vânează; salvează mărul cu merele de aur de ameninţarea dulfului; pentru a se căsători cu Frumoasa renunţă la zestre şi se mulţumeşte cu fata:

Care e mai naltă

Şi mai sprâncenată,

Cu sprânceana deasă,

Cu geana sumeasă,

Chip de jupâneasă. (n.84)

pe care o duce să-şi ocupe locul în familia lui:

Doamna curţilor să fii,

Stăpâna d-argaţilor,

Chelăriţa banilor,

Cumnăţica fraţilor,

Leicuţa surorilor. (n.101)

Într-un alt text se spune:

Toată zestrea mi-o iertară,

Numai fata i-o luară

Şi la munte mi-o urcară,

Peste munţi la alţi părinţi,

Peste brazi la alţii fraţi,

Peste grădina cu flori,

La alte surori.

– Nu te iau ca să-mi fii roabă,

Ci te iau ca să-mi fii doamnă,

Chelăriţa banilor,

Stăpână argaţilor. (n.105)

Ioana, Lenuţa, Maria – Frumoasa d-ochii-şi negri – se află la înălţimea lui Voinea. Ea nu este numai o fată mare, conştientă de frumuseţea sa şi de atracţia pe care o exercită în jur, ci este și o tânără harnică, veselă şi plină de viaţă. Mereu coase şi chindiseşte, cântă, ştie să se îmbrace cu gust, joacă la horă faţă în faţă cu flăcăul iubit, pe care l-a ales cântărindu-i calităţile de viitor soţ:

Să-l vedem şi noi:

Ce fel de om este,

Ce minte mi-şi are,

Ce haine-mi îmbracă,

Ce arme-mi încinge,

Ce cal mi-ncalecă

Şi unde-l descalecă. (n. 90)

Pentru a fi sigură că Voinea e aşa cum şi-l doreşte, Frumoasa îl supune probei de a încăleca nărăvaşul cal, Negru al ei, fără să aibă ceva asupra lui. Iscusit şi curajos, flăcăul trece încercarea spre bucuria iubitei sale:

Îmbrăca-voi ía dintr-o mie,

Şi rochia din coftorie,

Şi brâul lat din Ţarigrad,

Şi ciorapi de la arapi,

Şi cercei de la ovrei

Şi papuci aduşi de turci. (n. 104)

Frumoasa îşi cunoaşte bine iubitul, are încredere în el, ştiind că va veni negreşit.

Urcă-te la cea movilă

Să vezi colăceri cum vine.

Unde-i unul, unde-s doi,

Acolo sunt colăceri;

Unde-s doi şi unde-s trei,

Acolo şi Voinea-al meu.

Şi nu vine ca să stea,

Şi vine ca să mă ia,

Să mă ia din aste curţi,

Să mă ducă-n alte curţi,

Să fiu doamna curţilor,

Stăpâna d-argaţilor,

Chelăriţa banilor,

Nuror’ bun părinţilor. (n. 62)

Iubirea lor se sprijină pe sinceritate şi pe devotament. În orice împrejurare a vieţii, dificilă pentru flăcău, iubita îi sare în ajutor. Îl mângâie şi-l ocroteşte când vine ostenit de la vânătoare.

Printre vânători,

Şi drag Voinea-al meu

(…)

Şi l-oi înveliră

Cu fir calomfir

Şi i-oi şuşuiră,

Buze moi şoptiră. (n. 57)

Fiind pierdut, rudele îl caută, dar se descurajează şi-l părăsesc repede. Ea îi rămâne devotată. Se roagă lui Dumnezeu s-o metamorfozeze în negură. Vântul o ridică sus peste munţi, peste văi, peste râuri. De acolo îl zăreşte pe Voinea adormit.

Vânt cu batista-i făcea

Până ce mi-l deştepta.

Drept în picioare săreară

Şi în braţe mi-o lua. (n. 116)

Întâlnirea emoţionantă a celor doi este una simbolică, ea ne comunică hotărârea lor de a se căsători. Şi, ca un laitmotiv, se aude din nou vocea celui care va deveni un soţ adevărat:

Nu te iau roabă să-mi fii

Şi te iau doamnă să-mi fii! (n. 116)

După ce se căsătoresc, ei devin o pereche de oameni fericiţi. Se laudă reciproc şi se felicită că au avut norocul de s-au ales unul pe altul. El dansează şi grăieşte:

– Ferice-şi de mine

Şi de-ai mei părinţi;

(…)

Zile ce-am născut,

Parte ce-am avut

De taică, de maică,

De doamnă frumoasă,

Mult e mângâioasă,

Mai frumos mă poartă

Cu cămaşă-n dalbă,

Dalbă de bumbac

Ca să-i fiu pe plac. (n. 129)

Ea se leagănă într-un vârf de măr. Acolo:

Toarce-şi câte-un fir,

Rupe-şi câte-un măr

(…)

Şi să fericeşte,

Din gură grăieşte:

– Ferice-şi de mine

Şi de-ai mei părinţi,

Zile ce-am născut,

Parte ce-am avut

De taică, de maică,

De domn tinerel,

Mândru, frumuşel. (n. 129)

Oprindu-ne aici, precizăm că nu ne-am propus ca în aceste câteva rânduri să realizăm un studiu cuprinzător despre colindele din Câmpia Soarelui, Ialomiţa, ci numai să punem unele probleme, să comunicăm nişte informaţii necesare oricărui cititor şi să încercăm a stârni puţin interes pentru acest gen de cântec ritualic, care aparţine unui trecut îndepărtat şi foarte puţin prezentului. Dar e bine să nu uităm: ce a fost este al nostru şi ne reprezintă sufletul mai mult şi mai adânc decât ne putem imagina noi, cei de azi.

Nu am dat niciun colind în întregime deoarece sunt cam lungi. Aşa, ca simplu exemplu, reproducem textul întreg al unui singur colind.

 

 

Voinicul ostenit

Colind nr. 57

 

Lerului, (ref.)

Maria frumoasa

Roagă-mi-se, roagă,

Lerului,

Vântului de var’(ă),

Cel de primăvară:

– Bate, vinte, bate!

Vânt de la pământ

Prin vrejii mărunţi,

Mărunţi şi cărunţi,

De vârfu-s porniţi.

‘N poale-s poleiţi.

Dintre ei se porniră

Doi, trei vânători;

Printre vânători,

Şi drag Voinea-al meu.

Eu că l-oi veghear’(ă)

Şi că m-oi rugară

De măicuţa mea

Doar de m-o lăsa

Din pat până-n pragu,

Cu mâna să-i facu,

Cu geana să-i trag.

Ici în cea grădină

Cea vatră de izmă

Şi de noi culcat’(ă)

Pe mână de dreapta

Şi l-oi înveliră

Cu fir calomfir

Şi i-oi şuşuiră,

Buze i-oi şoptiră:

„Voinice, voinice,

Nu-ţi mai bate murgu

Şi-ţi fărâmă trupu

Pentru ochii mei

Negri ca şi-ai tăi.”

 

Maria frumoasa

Fie sănătoasă

La anul şi la mulţi ani!

 

Originea: Giurgeni, județul Ialomiţa

Sursa: Folclor din Giurgeni, 2006, p. 93-94

Titlul: Bate, vinte, bate. Colind de băiat

 

Bibliografie

„La fântâna lină”. Colinde străvechi din Câmpia Soarelui, lucrare alcătuită şi îngrijită de prof. Augustin Mocanu – partea literară și de prof. dr. Cristian Obrejan – partea muzicală, Slobozia, Editura Star Tipp, 2009.

 

* Text primit la redacție înainte de decesul autorului.