Silvia Bodea Sălăjan

Legiuire și nelege

„Opriți planeta! Vreau să cobor!”

ecoul strigătului vine din toate părțile

deasupra plutesc jumătăți de cuvinte

vocale lipite cleios unele de altele

se scurg

în letopisețe uitate într-un anticariat

ce doarme plictisit și cuminte

deși purtau aramaice legi pentru osândiții pământului

săpate în tablele sfinte

poate trebuia să se facă mai devreme lumină

să avem timp să ne iubim

poate trebuia să iasă în față momentul potrivit

și mai înainte de-a se naște unsprezece mii de prunci

să se fi curățat ieslea celui așteptat din legea acelor porunci

dar cine poate stinge vacarmul

când rugăciunea a fost îngropată

la rădăcina măslinului neroditor

secătuită de ger

când au putrezit împreună

rămânând doar o icoană lipită de cer

ca o umbră sfântă de zbor

de care ne atârnăm uneori lacrimile

Primăvară apocrifă

s-a stricat osia vremii

și totul a luat-o la goană

ca prins într-o morișcă

ce cârâie în măruntaiele lumii

zilele fug în învelișul nopților

și nu mai terminăm niciodată povestea

anotimpurile tot mai scurte nu ne mai cuprind bucuriile

anii din ce în ce mai strâmți

nu ne mai încap bietele speranțe

osia vremii trece prin noi

și rotirea este amețitoare

ca o arsură de soare

sau ca o biciuire de ploi

nu mai este timp să dăm înapoi dragostea primită

și nu mai rămâne spațiu

să ne bucurăm bucuriile

dar durerea crește ca un parazit vegetal

mereu mai viguroasă și mai mare

și astfel în adâncul tristeții nu locul ci durerea însăși ne doare

Arnold Schlachter

***

Doamne, de ce-ai lăsat să-mi ia iubirea, inima-mi păgână,

De ce nu m-ai lăsat să rămân țărână din țărână,

Sau să mă nasc în secole departe,

Să uit de ea, să uit de toate?

Doamne, de ce ai lăsat să iubesc cu atâta putere,

De ce m-ai lăsat să simt plăcerea sfâșiată de durere?

În loc să fiu lumina blândă, vie, tu m-ai lăsat să ard

Ca un vulcan cu o inimă pustie.

Doamne, de ce ai lăsat să fiu rob al vieții mele,

De ce nu m-ai lăsat o stea, între atâtea stele?

Sau să mă nasc în ale vremii începuturi,

Fără dureri, fără iubiri, fără săruturi.

Ioan Bunta

De-o vreme…

De-o vreme-ncoace mă-nfioară

Căderea frunzelor la ceas de seară.

Oriunde merg și orice drum apuc

Mă simt mereu tot singur cuc.

Vijelia urlă sus pe dealuri,

Amintirile mă copleșesc în valuri.

Vântul intonează ode pe la geamuri,

Păsări obosite-mi cântă-n ramuri.

Zgomote se-aud în miez de noapte,

Dumnezeu trimite calde șoapte.