Nicole Sere

Atlantida morții 

 

lumea asta este Atlantida absurdului,

populată cu miliarde de morți albaștri…

 

venim pe lume timizi și triști

plângând edenul marsupiului primordial

și printre lacrimi de arhangheli nevinovați

atingem pământul trecerii Văii;

Doamne, ne naștem morți!

 

toată viața trăim convinși că suntem vii…

mimăm năzuința, bucuria, fericirea, iubirea

și ne credem stăpâni pe drumurile noastre –

pe cer, pe zbor, pe flori ori pe apele înnoptării

și nu calculăm înălțimea, parfumul

ori culoarea dintr-o clepsidră renegării;

 

carevasăzică… un fel de stăpâni ai inelelor!

de fapt, suntem doar morții vii din propriul destin…

 

și pendulăm etern

(numărând din șapte în șapte)

între două adevăruri fundamentale –

ne naștem și murim singuri, ne temem de moarte,

de absurd, de neant și de singurătate…

doar că am uitat de unde venim,

am uitat ce înseamnă viața ființelor-curcubeu

și murim pentru a ne reîntoarce la viața cerului-copil…

 

dincolo de teatrul absurdului numit Decembrie,

o, Tu, Doamne, Dumnezeu al curcubeului,

moartea rămâne-n mod paradoxal

drumul Omului spre lumină…

 

 

Cărțile Sibilei

 

Când viața e o vară inutilă

Și sensurile mi se prăbușesc,

Fragilă sunt ca și o mov sibilă

Știind că astăzi eu te mai iubesc…

 

Și-n iarna care mi se va așterne

Pe lacrimi arse fără niciun rost,

Vom scrie iarăși rimele eterne

Ca pe un ultim mare avanpost

Al luptelor ce sigur vor începe

În zi de joi, ca un blestem postum

Al faptelor ce sunt mereu otrepe

Și ăst destin trăit e orișicum…

 

De timpul curs și cel mai de pe urmă,

C-un pas în doi și-o foaie de volum

Aduse-n toamna vieții de o turmă

De aspirații risipite-n fum…

 

Orfană sunt de noi și de iubire,

Iar fluturii cei negri năpârlesc;

Înfrânți, petrec prin astă gri nuntire

Și sunt nebuni și tot te mai iubesc…

 

Precum în cartea scrisă dinăuntru

De plânsul nostru veșnic autumnal

Ce nalță-n ceruri versul cel sihastru

Când inima mi-e ruptă de-un pumnal…

 

Căci moartea-i scrisă-n Cărțile Sibilei,

Cu tuș albastru de acest nezbor

Ce cântă-n note verdele idilei –

E șapte fix și, uite,-n iad cobor…

 

Dana Ștefania Chende

***

mâna întinsă spre cer

a prins din zborul lor păsările și avioanele din hârtie

de colțul lunii cămașa s-a agățat

sângerând copilul își așează fața în palmele mamei

prea devreme a aflat

că viața este doar un joc

 

 

Pierdut în muzeul oaselor

 

azi nu ne mai supără noaptea ce ne desparte

pe buzele noastre mai este puțin până se așează uitarea

și nu vreau ca lumea să se așeze la picioarele noastre

ci chiar în mijlocul inimii

ce dacă se joacă fiece străin cu ea, din piatră piatră se face

 

să nu uităm lecția cea mai importantă

oamenii trebuie citiți pentru a-i ajunge

azi mă reîntorc în muzeul oaselor

lăsat de cei iubiți în urmă

 

Ștefan Aurel Drăgan

La noi în sat

 

La noi în sat nu este drept de servitute,

cărările se strecoară

fără legi și interziceri prin ogrăzi și odoare,

fără gornici și statornici, fără opreliști,

decât un prilaz pentru huhurezii care fură noaptea

și timp de un strâns în brațe strigă fecioarele pe talpă;

porțile n-au drept de ferecare,

doar în boboteze și la trecere de an se mai fură,

pentru răzbunare despre o neprimită sărutare.

 

La noi în sat stă de pază un zmeu nevăzut,

în fiecare casă, la fiecare ușă,

rezemat pe o coadă de mătură,

și la fiecare cruce de drum

păzește ordinea socială o mătușă.

 

La noi în sat doar clopotul, din când în când, mai bate

mai cheamă tot mai puțini credincioși la închinare,

popa și diecii

sunt aproape la fel de mulți câți cei din strană,

doar la ferestrele iernii, ce nu mai străluce cu neauă,

mai încearcă pruncii, rămași din exilare,

să cânte despre vremuri ce au fost odată.

 

La noi în sat nu se mai tânguie ilăul,

nu se mai așteaptă ciurda,

nu se mai tocesc pe drum potcoave,

nu mai e nimeni la Straja

pierdută de aproape un sfert de veac,

jugurile zac în umbra uitării,

doar sălbăticiunile mai caută în zadar

prin pustiitele holde,

păsările cântă tot mai încet, parcă cu fereală,

sau se opresc din tril când trece motorul,

când văd că din cauza zaverii

globul nostru de tină întreg nu mai pare.

 

La noi în sat pruncii nu mai deslușesc slova,

școala nu e nici măcar muzeu,

colindele se aud tot mai rar și tot mai uitate,

doar la sărbători mai îndrăznește popa;

se-ncumetă tot mai rar o neauă sau un ger

de parcă a plecat baba-iarnă să se plimbe

în alte zări și a uitat de lume.

 

La noi în sat valea și vâlceaua au secat dintr-odată,

un balaur cu dinți de fier și beton a supt toate izvoarele,

o fiară nevăzută – harambașa –

tot răpește cu cerbicie oameni și prunci și animale,

nici boacterul nu mai are ce să dea de știre,

vestitorii dimineții nu mai știu când să alunge visul,

la Strajă doar un Crist mai veghează de pe o răstignire

mângâiată de vreme și aproape nebăgată-n seamă.

 

La noi în sat sunt și timpuri bune,

sunt și oameni buni, deși tot mai puțini,

s-au pustiit câteva case,

dar a rămas dorul de vatră

al celor ce vremelnic s-au rătăcit între străini.

 

Andrei Cuș

Fluturi căzători

 

Nu mă gândeam la lebede

dar ne plimbam

ca niște fluturi căzători

așteptând o tornadă să nască

să ne arunce în pieptul unui

măr cu solzi

veninul să coboare ca o scară

într-o vizuină cu sâmburele trecutului

să-l sărutăm și să încolțim.

 

 

Totul se întoarce

 

Încheietura

Aheron albastru

cu pojghiță de piele

când ți-o cuprind

ca o stea în râu

ca un pui în mamă

totul se întoarce

până și tu vorbești

cu vechile amprente

și ajungem

păsări de noapte.