Versuri de Mihnea Radu Curta

Șoapta

Șoapta e o fântână plină de secrete 

E un tărâm al viselor

Un strigăt al nopții

Șoapta 

Destramă cuvintele

Rostite curg prin noi 

Unde, 

Nu știu 

Nici nu contează

Șoapta are locul ei

Are duhul ei

Declarații de iubire 

Altcumva decât strigătul înălțător

Al ecoului 

Șoapta

Un refugiu al clipei

Cei ce au urechi de auzit s-audă

Și acum

Șoptesc

Mă aflu-n șoaptă.

De ne-nțeles  

Când două suflete se-ntâlnesc

Își așază pe genunchi visele 

Cochetează, dansează, zburdă 

Luciditatea e întoarsă pe dos

Se ating se privesc

Simt dulce gustul ploii 

Un scenariu, fără text

Totul e improvizație

Bătăile inimii ne-mbată sărutul

Întrebările le trimitem la somn

Neînțeleasă de bunica zburdălnicia mea

Îmi spune că trecătorii sunt simpli spectatori

Pe asfalt ne desenează șoaptele

Două suflete dansează

Pe linia orizontului

Mintea sufletului 

Acolo unde se termină marea

Începe răsăritul soarelui

Prin el rătăcesc stolurile de păsări

Acolo unde marea și cerul se salută cavalerește

Începe largul văzduhului 

Unde se plimbă anxioase ecourile

Glasurile lor ne caută privirea

Acolo unde cred eu că nimic nu-i, 

Decât nimicul

O lacrimă mov de pluș

Ce-o fi oare-n capul ei

Ce crede despre fericire

Când valurile-ngândurate, de mânie,

Își stâmpără setea nestăvilită cu roua dimineții

Pe niște stânci crescute din mare

Ni se odihnesc visele

Din gâlceava trecătorilor se nasc tribunale militare

trimite liniștea mării la spânzurătoare

Acolo unde mintea vede cu ochii

Ecoul devine buimac – e mintea sufletului

Ezoterismul satului 

În ogrăzile țăranilor totul are un rost

Nimic nu-i lipsit de semnificație 

Altfel, nici că se putea 

Bunica își frământă gândurile unei vieți greu încercate

În frământatul aluatului

Bunicul își varsă apăsătoarele poveri duhovnicești

În crăpatul lemnelor 

Pruncul încă-și caută un loc în această ierarhie 

Pendulând între jocul cu Lăbuș,

Paznic de nădejde al gospodăriei 

În stiva de lemne numai pânzele păianjenilor mai îndrăznesc a-și face loc 

Iar Biserica, Sfânt locaș dumnezeiesc,

Cel mai de nădejde sfetnic, 

Căci ea tace, zici că-i mută

Și cu reverență îi ascultă 

Pe săteni

Îi așteaptă, blândă, sus pe deal 

Smeriți duminica urcă dealul la Biserică

Gândurile sătenilor ard ca niște lumânări

Grijile lor sunt rugăciuni

Aici viața nu o-nțelegi,

Numai dacă ai știința tăcerii

Să fii mut și să asculți 

Glasul blând al clopotului

Regăsire 

Pământul reavăn de sudoarea Creatorului 

În actul său de zidire 

Soarele transpirat de atâta muncă

De-a sa dragoste pentru ce-i sub el visează

Vântul adie ușor

Ne amintește

Că toate-s efemere 

Că totu-i trecător 

Felinarele nopții pline de lumină 

spun în șoaptă

Că totul are un sens 

Mă uit în jur

Tot ce văd e omul

Se pierde în detalii

Ce nu au sens