poemele altor tăceri
la început era doar o spaimă care nu avea unde locui.
timpul se scurgea ca un șuvoi al destrămării.
mîini tot mai bătrîne împachetau zilele pentru un drum anevoios.
vîntul atingea strunele orelor care nu mai așteptau pe nimeni.
nici un anotimp nu mai bătea în ferestrele încercănate.
vocile se strecurau ca niște vietăți printre crăpăturile înserării.
totul putea fi tăcut cu un singur cuvînt memorat pînă la sînge.
cu pași presărați pe alocuri, uitați în propriile neajungeri.
nu mai e nimeni să șteargă ridurile răsărite pe drum.
nu mai e nimeni să pună o lacrimă în palma unui asfințit.
un murmur nedeslușit ne caută printre meterezele somnului.
de pe celălalt mal, șoaptele se preling în mici aluviuni.
ziduri de ceară se ridică dintre arătările dezmorțite.
prin vene treceau călăreții ultimelor închipuiri,
luau pe copite diminețile rămase în cumpănă.
peste tot e o așteptare care frînge oasele abia înmugurite.
un dor de ducă din tăcere în tăcere, din pustiu în pustiu.
e o spaimă că, la întoarcere, ne vom vedea fețele înmărmurite.
că zbaterile vor fi alungate în alte trupuri de ocazie.
în orbita zilei în care ne vom afunda ca într-un zbor rătăcit.
purtate dintr-o parte în alta, prin întortocheatele suburbii.
printre acele stihii care ne umbresc pașii nedeclarați.
cu aripile împotmolite în propriul zbor subcutanat.
întorceam filele zilelor ca pe o zare nepaginată pînă la capăt.
întorceam totul între faldurile de ceață ale altui necunoscut.
doar moartea mai tăcea pe de rost cu toate cuvintele,
doar viața mai orbecăia printre propozițiile neterminate.
iar despre noi se zvonea că încă nu am sosit.
cu brațe de aburi ne strîngeam la piepturi tot mai străine.
ca într-un poem prea tîrziu care nu mai are unde sfîrși.
scurte luciri din care se decupau firimiturile întîmplării.
resturi de zbor agățate de crengile pe care zac ultimele priviri.
o pîlpîire se zbate între două interogații mereu amînate.
ne caută pe drumurile care ne duc printre alte pronunții abandonate.
prin veacul ca un mormînt răsărit între două bătăi de pendulă.
prin orele care se strecoară ca o vietate a hăului.
nu mai bate nimeni în porți cu degete de ceață.
peste creste amiaza coboară ca un lințoliu zdrențuit.
și a fost seară, și a fost dimineață într-o singură clipă.
prin arhipelagul în care strigam din ce în ce mai șoptit.
seara cobora ca o vedenie cu umbrele ei înaripate.
mari arcade se închideau peste norii rămași în suspans.
nu e nimeni înapoi și înainte, să bată în zidurile celor patru zări.
un gol se ruina vijelios în propria nemărginire.
doar o adiere mai plutea ca o lacrimă neștiută de nimeni.
un ochi tot privea la steaua singurătății care nu mai știe să apună.
noi ne strigam cu nume de pietre, cu nume șoptite de vînt.
căci ceasul a sunat și zilele sînt tot mai uituce.
iar noaptea ne caută ca un orb printre resturile altor chemări.
printre zările unde o liniște viermuia în palma unei clipe.
treceam din popas în popas, cu ridurile singurătății pe chipuri.
pe bătătoritele căi ce se ridicau dintre vestigiile neprevăzutului.
pașii noștri decupau mari regiuni deșertice.
ca într-o carte deschisă la întîmplare,
unde nu mai sosește nimeni, nu mai scrie nimic.
sînt voci care murmură și se afundă în mlaștinile depărtărilor.
sînt ochi care au orbit de atîta vedere în adîncuri.
doar nechezatul zorilor se auzea printre ierburi și aduceri aminte.
o chemare mai grea ca o ultimă lopată de pămînt aruncată în văzduh.
o zbatere de aripi creștea din trupurile irosite pe drum.
doar cenușa cîtorva pași a rămas din zborul nocturn.
printre punțile care trec rămășițele clipelor de pe un mal pe altul.
o mînă întinsă către lucrurile mîncate ca o rugină de vremuri.
pe umeri apasă ceața grea a micilor deșertăciuni.
prin trupuri bîntuie o tăcere de piatră, un urlet mocnit,
un vaier care se întinde ca o lighioană prin oase.
doar o rază mai căuta prin bezna cuvintelor abandonate.
prin toți acei afluenți ai memoriei, prin rătăcirile somnambule.
doar vîntul suna prelung din turnul de veghe, din turnul de lut.
cu pașii lor de cenușă, viețile nu ne mai ajungeau din urmă.
Parodie de Lucian Perța
Ioan F. Pop
poemele altor tăceri
la început scriam doar poemeșinimiC* altceva,
de fapt aproape nimic, fiindcă un timp am scris
și la gazeta de vest și la noua gazetă de vest câteva
solilocvii inutile care, totuși, mi-au permis
să ascult tăcerile de la marginea anotimpurilor
și vocile și altor muze abandonate în cuvinte –
totul s-ar fi putut opri aici în preajma cuvintelor
dacă pașii nu mi-ar fi fost seduși de o realitate mai cuminte
și iată acum nu mai e nimeni să-mi spună
până unde să merg sau dacă direcția e bună!
*Cuvintele scrise cu bold reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.
+ There are no comments
Add yours