Versuri de Ivan Pozzoni

Estimated read time 4 min read

Când muza se supără

Sala F a Muzeului Scrisului prezintă scena Muntelui Calvar

cu scriitori contemporani octogenari care insistă să rimeze în septenar,

bătând în metru, măsurând brațele crucii,

au rupt picioarele și brațele generației fantomă care încearcă să își întindă pieptul

apucând o gură de aer, ei au sufocat-o cu datorii și rime,

interesați de organizarea de reviste și de regia de avanpremiere.

Sala L a muzeului scrisului este dedicată „funcționarilor” și „gospodinelor

care își scufundă pixurile Bic în vasul de toaletă și le folosesc pe post de clești,

democrația lirică este bună, nu lirismul pentru o mie de lire

de compoziții previzibile construite pe trinomul emoticon inimă – soare – amire,

analfabeți, pe dos și pe față, care, de meserie, predau snowboarding,

fără să fi putut învăța vreodată cum să folosească un corector de cuvinte.

Sala U a muzeului scrisului portretizează un scenariu de savană

unde novicele Dante se antrenează pentru competiția de pe piață îmbrăcat ca o prostituată,

vânzând și cumpărând versuri la kilogram de parcă ar fi la bursa din Milano

fără să înțeleagă că scriitorul de meserie este un om obișnuit să jongleze cu anusul,

conceptul dificil de a face cultura să supraviețuiască să fie misiunea noastră supremă

dacă fiecare freelancer inutil crede că unul dintre articolele lui de rahat valorează Milionul.

Sala O a muzeului scrisului este reprodusă ca o cameră a bloggerilor

cu gândaci mari la tastatură ținându-și foggerul la gâtul celuilalt,

experți în nimic, își dau cu părerea despre orice, iubitori de împrăștiere,

protejați de anonimatul unui site, se lansează în engleză, dising, pissing, trolling și fist-fucking,

cine știe ce fel de șmecherii se vor alege cu Brexit-ul,

vor trebui să renunțe la engleză și să se întoarcă la vremea bârfei.

Sala X a muzeului scrisului îmi este dedicată mie, infamul Orfeu,

bufon de circ care vrea să smulgă idioții din brațele lui Morfeu,

eu care nu exist, eu care nu exist, proiectul I.v.a.n,

Injurios – Virus – Anonim – Artist neon-avangardist fără buget,

angajat să astupe scurgeri ale consumerismului boem galopant,

cu tablete de versuri Plasil și Dissenten.

Boala invectivei

Pentru a descoperi cauzele pentru care trăiesc fiecare eveniment ca în dizenterie,

au turnat cerneală, o mare neglijență, în canula gastroscopică

anatomopatologilor, și m-au diagnosticat cu boala invectivă,

asociată cu refluxul literar, inundat din esofag, pentru a-mi oxida guma.

Când, câine cinic la guler, simt miros de malpraxis sau duhoare de egopatie

nu-l pot tolera pe celălalt în lume, victimă a abuzului xenofob

uit orice formă de fairplay, cobor în ceața Berserkerului,

enervat de negru ca un zulu obligat să suporte un afrikaner,

Spun romi la sinti, sinti la țigani, țigani la români, români la romi

Nici nu m-am putut abține să nu strig Hitler aleikhem Shalom.

Dacă nu te diger aud înăuntru „uh, uh” ca Leonidas la Termopile,

identificând viermii din jurul meu, pe măsură ce eozinofilele mele devin mai acute

emit, în exces, acid clorhidric și nu mai dezinhib pompa de protoni

cu disperarea unui Mazinga trimis în alb de femeia bionică,

scuip, cu șiretenia lui Naja nigricollis, hectolitri de cianură

în fața celor care, enervându-mă, sunt condamnați să se dea cu capul de perete.

Pentru a înțelege etosul vieții mele fără ataraxie

barbarul care întâlnește un cetățean în chora anti-„poeziei”,

veți fi cu toții, fără excepție, obligați să călătoriți în grup

în meandrele labirintice ale maladiei mele invective.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours