Dincolo de orizontul cotidian există o lume a ideilor, a păcii, a luminilor care deschid noi drumuri spre înțelesul suprem al ființei. Cartea de poezie „Luminile iertării” scrisă de Silvia Bodea Sălăjan, apărută la Editura Caiete Silvane (Zalău, 2024), îmi dă senzația că fără iertare și suferință nu există credință puternică! Faptul că iertarea este unul din laitmotivele lui Iisus, iar credința fără suferință este moartă, confirmă că pentru a ajunge la mântuire, trebuie să treci prin mari experiențe religioase. Dictonul din Biblie: „Mult a suferit, multe i se vor ierta” se potrivește în cartea de față, deoarece poeta face o incursiune în propria-i ființă prin credință. Dacă dragostea de natură se întruchipează ca o tăcere în Cuvânt, atunci orice inițiere în cunoașterea de sine începe prin contemplarea îndelungată a naturii, ori sensul vieții este dat și de calea suferinței. O cale pe care au avut-o Iisus, Buddha, Socrate, Nietzsche, Kierkegaard, Papini, Cioran, Dostoievski etc. Mulți dintre ei nu aveau credință, mizau pe Adevăr, doar că suferința le-a dat imboldul de a-și căuta sensul în această lume… Așa și Silvia Bodea Sălăjan încearcă prin aducerea în conștiință a tot ceea ce înseamnă bine, frumos și adevăr. Iar bucuria de a te descătușa de condiția umană este dată de trăirile interioare. Cu o sensibilitate aparte, poeziile Silviei Bodea Sălăjan te poartă spre o lume intrinsecă, unde ajung doar cei care au intelectul curat, nemânjit de minciună. Cum minciuna distruge spiritul, așa și suferința îl sufocă, iar a trece dincolo peste valurile suferinței, înseamnă să ajungi pe câmpiile elizee, fiind „ca o eliberare de sine” („Părtașii”).

În poezia „Iubesc ideea mea de tine” se simte sensibilitatea duhovnicească, atunci ideea de absolut este încoronată de nimbul credinței, ori flacăra ce arde în interiorul ființei este suferința. Ea te apropie de scânteia divină prin crez. Nu crezi că trebuie să crezi, ci crezi pentru că sufletul tace, apropiindu-se de Cuvânt. Cum rugăciunea este tăcerea ființei, atunci „Mai pune un tacâm și cere / În rugăciunea nerostită / Ca dintr-un timp să vină-n taină / Un început fără ispită / Și poate dintr-o umbră stinsă / Vei repeta că-ți este bine / Iar eu voi trece mai departe / Iubind ideea mea de tine”. Suferința apare tot mai frecvent în lirica Silviei Bodea Sălăjan deoarece se simte abandonul în sine, nu total, ci parțial, cum zice: „Să-mi dai, Doamne, putere / Dar lasă-mi umilința / Să-mi dai, Doamne, iubire / Și nu-mi lua credința / Să-mi dai, Te rog, cuvântul / Dar nu-mi lua tăcerea / Și dă-mi balsam de pace / Ca să-mi alin durerea” („Rugăciune”).
Dorul de cei dispăruți o acaparează în conștiință: „Îmbătrânesc cu vremea dar nu-mi pasă / Și din suspin de nopți nu beau venin / Mi-e dor de când aveam paharul plin / Și m-așteptau cei dragi cu toți acasă” („Fugit irreparabile tempus” – „Timpul fuge fără să se mai întoarcă”). Ori în „Aripa îngerului” se vede voluptatea suferinței. Orice cale adevărată spre sine este presărată cu spinii suferinței, încât în clipele durerii spirituale atroce îți spui ție însuți: „Oare sufăr mai mult ca Iisus?”. Ideea creștină a mântuirii este dată de calea suferinței. Suferința adevărată este ca o abandonare în sine a timpului, trăiești niște stări de nedescris. Aici se dă o luptă dintre bine și rău, devii nebun sau sfânt! În marile extaze ale durerii, spiritul se purifică în adâncimi, încât o apropiere de rădăcinile existenței este inevitabilă, locuiești într-un ocean de flăcări, unde o emoție sau un sentiment te poartă spre lumină, deschizându-ți ochii minții, privind în interiorul ființei, acolo unde flacăra durerii deschide bariera timpului, îndreptându-se spre eternitate, cum zice: „Uneori simt în interiorul ființei mele / un sentiment dureros / pe care aș vrea să-l fac aură / să-i înconjoare ocrotitor nu doar pe cei dragi”.
Singurătatea este una din imboldurile spiritului. Dacă Goethe alegea singurătatea, prin escaladarea permanentă a conștiinței, încercând să intre în toate ungherele spiritului, atunci „Soarta lumii” se vede prin prisma sentimentelor celor care încearcă să descopere hotarele luminii, iar pentru a urca spre cetatea luminii trebuie să străbați hotarele conștiinței presărate cu bine și rău.
Lupta este dată între bine și rău, voința fiind un arbitru: vrei să faci rău, îl faci, vrei să faci bine, așijderea. De aceea, lupta cu propria voință este dată ca o putere, dar o putere a credinței. „Povara unui gând” o poartă „De dincolo de zarea în care se închid / Atâția ani ce vin mereu de nu știu unde / O șoaptă, un suspin sau poate doar un chin / Coboară peste lume și nu-l mai pot ascunde // De ce e oare drumul cu un singur sens / De ce adoarme ziua cu tâmplele pe noapte / Și nicio amintire nu mai păstrează clipa / De ce e făcut gândul poverile să-mi poarte”. Să-ți cauți sensul în această lume înseamnă că ai început drumul lung și anevoios spre cunoașterea ființei, adică a propriului spirit. Un drum străbătut de gânduri care te poartă spre lumi necunoscute, unde sclipirea ideii este dată de puterea credinței: cu cât crezi mai mult, cu atât suferi mai mult! Paradoxal, nu, că doar credința aduce „furtună”, nu liniște: „Neliniștile toate și-au făcut cuib în viața / Ce pare că așteaptă liman de împăcare / Dar malul e departe când barca-i în derivă / Și cine să oprească furtuna mării, oare”.
În poezia „Cenușa cuvântului” se vede asocierea poetei cu natura. Dacă Kipling spunea că omul este una cu natura, și că are de învățat multe de la ea, poeta roagă tot ce o înconjoară să o învețe tainele existenței pentru a ajunge la sâmburele lumii, de unde a încolțit viața. Ori Luceafărul a deschis calea luminii spre îndumnezeire, prin deschiderea minții spre perfecțiune: „voi avea drum deschis ca să merg / mai departe”.
Pe calea vieții te întâlnești cu moartea, deoarece este inevitabilă, iar în „Tăcerea clopotelor” face apologia vieții. Un cuvânt străbate imensitatea Materiei Vii Imateriale, de unde vin toate sentimentele vieții. Este ca o arcă peste timp, acaparând inevitabilul. În Cetatea Spiritului sălășluiesc straje, prevenind intrarea întunericului în lumină, iar când clopotele tac, brusc tac și sentimentele în rugăciune, deoarece sufletul vorbește cu Ființa, cu Dumnezeu! Te descătușezi de rău, de obsesii. Pare un strigăt infinit către cer, implorând îndurare: „Salvează-ne, te rog, îndurate / Că se-apropie straja de noapte / Și năvălesc oștiri înarmate / Și viermii mustesc în fructele coapte”.
Dacă în poezia „Măriei sale, Poetul!” ridică poetul la rang de artă, atunci cuvântul echivalează cu trăirile intrinseci ale autoarei. Uneori, scrii ca să te descătușezi de dureri, alteori, când îți șoptește muza. Sunt momente când te trezești din somn și începi a tăvăli cuvintele pe o coală de hârtie, căci „Somnul tău să fie-n glas de ape / Și-ntr-un cuvânt de-aducere aminte / Când luceferi vin să se adape / Să te iubim dincolo de cuvinte”, sau cum zice în „Amprenta luminii”: „În noaptea aceea nu mai scriam poeme / Pe țărmuri ce poate ar dori să mai steie / În jocuri de ape despletite maree / În numele scris cu flori de crizanteme”.
„Vămile” pe care trebuie să le dai la intrarea în eternitate sunt suferințele, ori trăirea clipei eternității în tine însuți este chiar descoperirea morții, prin moarte descoperi ce este dincolo. Magia misticii constă tocmai în descoperirea misterului morții, căci moartea este învierea și învierea pare moartea! Ideea cristică a mântuirii derivă tocmai de aici, Iisus descoperă moartea prin durere, sacrificându-se pentru omenire, dar în același timp descoperă că nu există moarte, ci viață veșnică. Metamorfoza morții apare în aproape toate miturile omenirii, căci fiecare om are propriul său mit, propria sa moarte! Dacă „În vis ți-am auzit suspinul / Erai atât de trist și atât de tăcut / Că o clipă cât o eternitate / S-a coborât peste inimă și m-a durut” („Vămile tale”).
Poezii precum „Atât de trist Isus”, „Neuitare”, „Izvorul cuvântului”, „Magia cuvântului”, „Evlavia din cuvânt”, „Mea culpa”, „Rugăciune” dau tonalități ideii de mântuire prin introspecție. A atinge infinitatea ființei înseamnă c-ai „învățat să visezi”, adică ți-ai format în tine însuți o lume a ideilor, unde predomină o lume visată de tine, adică perfectă! „Izvorul cuvântului” este chiar izvorul mântuirii care dă „Magia cuvântului”, întruchipat în „Evlavia din cuvânt”, recunoscându-ți „Mea culpa”, ajungând la marea „Rugăciune”, unde sufletul vorbește cu Dumnezeu. Plăcerea de a dialoga cu tine însuți este tocmai rodul voinței de a crede într-o lume mesianică, unde „Luminile iertării” îți deschid calea spre Absolut. Să cobori în adâncurile ființei, unde tonul fericirii îl dă adevărata credință, înseamnă că sufletul s-a dus spre lumină, în adâncimi el zboară, deoarece este descătușat de lanțurile condiției umane, eliberându-se. Întunericul devine lumină prin deschiderea sincerității, lăsându-și sentimentele să zburde în voie. Gândurile aleargă după pace, pe care o simte cum zice în poezia „Lumină din lumină lină”: „s-a stins apoi lumina pe masă / și s-a aprins lumină în sufletul meu / și-atunci am înțeles că la mine acasă / a coborât din nou Dumnezeu”.
Primirea adevărului în suflet se face prin multă meditație și sacrificiu de sine, mai ales prin iertare. Iubirea de Dumnezeu se armonizează în cei iubitori de înțelepciune. Darul hristic vine când sufletul îți este atât de pur, încât nu mai este loc de minciună! Tonalitatea simțurilor este dată și de o suprasensibilitate puternică. Să ajungi în lumea ideilor pure, unde o întâlnire cu propria-i ființă este ca un salt pe care îl faci dincolo de cuvinte, fiind una cu Dumnezeu. Marile revelații apar din această asociere a simțurilor cu natura și tot ce ne înconjoară. Un simț te face să escaladezi culmile materiei vii, unde unicitatea formelor îți creează spații spre o cunoaștere mai bine a ființei. Un zâmbet te poartă spre căi neexplorate de mintea umană, acolo unde sensibilitatea îți creează fiori metafizici, fiind una cu tine însuți și cu natura. Parcă zbori spre alte lumi. (…)
Poți fi un fluture să zbori spre cer, pierzând semnificația timpului, poți fi un vultur cu ochii ageri, văzând dincolo de materie, poți fi un lup ce nu știe de frică, poți fi o frunză ce cade în imensitatea materiei, poți fi orice, deoarece are loc schimbarea, acea schimbare care deschide căile sufletului spre lumină. Curățarea sufletului de rău începe când binele pune stăpânire pe intelect, în albia lui se scaldă vaporii binelui, emanând o energie pozitivă. Atunci totul este cu tine, și natura și tot ce te înconjoară! Copilul din noi renaște ca un Christ în iesle. Acolo s-a înfăptuit destinul omenirii… „rămâi cu mine când surâsul blând / al unei raze frânte peste pleoape / mă pune în seiful altui timp / ce curge fără mine mai departe”.
Timpul și visul sunt două măsuri ale eternității. Prin timp îmbătrânim și prin vis întinerim. Pare un paradox. Visul nu ține de timp deoarece visul este reversul eternității. În poezia „Vis” se vede cum timpul nu ține pas cu visul, deoarece credința sparge barierele timpului: „Mi-am pus palmele pe piatra-încercărilor mele / Și mi-am simțit inima cum oftează cu ele / Aș fi vrut să pun în locul ei un surâs care nu-i / Decât un vis trimis nu știu unde și nedăruit nimănui… / Dar piatra-încercărilor îmi strivea neputința / Și-atunci peste ea mi-a înflorit în lumină credința…”
Invocarea lui Dumnezeu în sufletul poetei se face prin forma isihastă a rugăciunii, care curge ca un râu neîncetat. Cred că este cea mai puternică rugăciune deoarece unește mintea cu inima, deschizând porți spiritului spre lumi neexplorate de psihicul uman. Coborârea Duhului Sfânt în tine înseamnă Lumină, luminându-ți calea spre Absolut. Prin „Invocație” se simte trăirea credinței, prin aplanarea răului lăsând loc iertării. Lumini ce vin de la Duhul Sfânt, deoarece sufletul a voit să ierte, deschizându-i luminile spiritului: „coboară, Doamne, astăzi duhul Tău / și peste vii dar și peste morminte / că mulți sunt cei plecați la Tine, Doamne, / iar noi ne-am rătăcit de cele sfinte”.
Dacă din „Tăceri” apar vibrațiile iertării, atunci „soarta” o apropie tot mai mult de cei plecați în eternitate. O leagă amintiri care se dezleagă cu greu, fiind ca o legătură strânsă: simte vocile lor, ecoul lor. Tăcerea îi alungă frica deoarece e „dureroasă”: „Dar neuitarea nu mă lasă, / Să șterg din urmă ce-a fost ieri / Când doar nesomnu-atâtor nopți / Pune pe suflet noi poveri”.
Reîntoarcerea la copilărie este ca un „Dor din dor”, acolo dăinuie visul inocenței, unde atingerea mamei sau tatei o poartă spre lumi paradiziace. Când simți mirosul pâinii ce iese din cuptor sau al colacului, în pragul sărbătorilor de iarnă, parcă trăiești în alte lumi, unde sufletul plânge de bucurie că „Dimineața însă mi-a furat visul / și mirosul din pâinea satului meu / mi l-a furat / și mi-a lăsat în schimb singurătatea / pe care-o regăseam lângă mine mereu / și dorul / o Doamne și dorul / în curgerea nisipului / din palmele lui Dumnezeu”. Da, așa se scurg „Luminile iertării” din sufletul celui care caută credința.
+ There are no comments
Add yours