Vasile Hatos, Când cuvântul zidește

Poeta și traducătoarea Rodi Vinau, stabilită în Italia din anul 2000, în localitatea Bra, regiunea Piemonte, Torino, apare în sfera culturii românești și italiene cu o nouă carte de poezie bilingvă „Nu ucide cuvântul / Non uccidere la parola” apărută la Editura Pim (Iași, 2023). Implicată în mai multe proiecte culturale româno-italiene, dă ton impulsurilor poetice prin multe traduceri, ajutând mulți scriitori să fie cunoscuți în străinătate, extinzând cultura românească și pe meleagurile mirifice ale Italiei, unde cultura a devenit o oază spirituală pentru toți cei care iubesc natura, cuvântul, binele, frumosul etc. Dacă la Florența, patria culturii italiene și nu numai, sunt tot timpul conferințe despre cultură, atunci îți dai seama că vorbele scrise au devenit hrană spirituală pentru toți cei care s-au aliniat în această sferă culturală, unde cuvântul este pe prim plan, așa cum zice Evanghelia după Ioan: „La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu”. Cuvintele devin poezie, noi toți conștientizăm valoarea cuvântului, căci sensul lui pare metafizic, dând sufletului acea stare de grație de a crea în tine însuți prin tăcere, apoi deschizându-ți sufletul spre emisfere neexplorate de vreo minte umană, acolo unde sinceritatea deschide valvele iubirii și creației, transpunându-le în cuvinte. Valoarea cuvintelor este dată și de cunoașterea de sine, mai ales de gradul de spiritualitate la care am ajuns. Așa cum poeta încearcă să transpună cuvintele în metafore bine ticluite, dând grandoare impulsului poetic. Lirică ce o poartă spre meleagurile inspirației, unde muza îi arată calea spre ființă, deoarece „aud cum respiră cuvântul / îmi arată limba / mă îngână, plânge și suspină / iubește / râde, se uită în oglinda ochilor / de unde privesc / cum din silabe se înalță / curcubeul…”. Cuvântul s-a născut dintr-o alegare cosmogonică, iată de ce puterea de absorbție este fenomenală! Prin cuvinte trăim și retrăim durerile și fericirile, auzim fredonările muzicii, care uneori ne poartă într-un extaz mistic, făcând salturi în infinitul ființei. Cuvântul ne face să râdem, dar și să plângem, ne scoate pe pajiști multicolore, unde visul poate deveni realitate, prin accederea lui la sacralitate. Cuvântul este respirația naturii, tumultul Universului. Prin el se leagă și se dezleagă iubiri, se prăbușesc universuri interioare, unde sufletul este liber de-a alege între bine și rău. De aceea, „nu ucide cuvântul”, ci răul din noi. „Nu-mi răspunde cu aceeași tăcere de plumb / nu ucide cuvântul zămislit / din mușcătura sufletului / aprins / pe-o buză de cer / în craterul inimii / vulcanul / cuvântul ce arde / ce doare / erupe / focul ne strânge în strașnic inel / și iar ne iubim / în cuvântul ce râde / devenim flăcări, aer și ploaie / trăim / în cuvântul ce iartă / renaștem / te chem să iei cuvântul / într-un poem / nu-mi răspunde cu alte tăceri”. O cădere sau decădere se face uneori prin cuvinte. Poemul semnifică dilatarea universului interior din noi, când suntem buni, când răi, când tăcem. De aceea, dialogul este binevenit spiritului. Cum Socrate spunea că tăcerea te duce într-un univers al dialogului în doi, adică tu și ființa, tot așa cuvântul te duce spre dialogul celălalt, adică tu și omologul tău cu care dialoghezi. Într-un cuvânt, poate să fie totul și nimic, poți să crești și să descrești proporțional cu valoarea cunoașterii de sine, poți să fii înger sau demon, poți să ierți și să fii iertat. „Nu ucide cuvântul” este și strigătul ființei spre celălalt eu, adică al iubirii și dragostei, ce se conturează în versuri și tăceri.

A dezbrăca sufletul de emoții și sentimente înseamnă a da ton liricii. Poezia uneori se naște din conlucrarea simțurilor cu sensibilitatea. Prin trăiri interioare ne descărcăm sufletul de obsesii. Un suflet suprasensibil întotdeauna va avea ceva de spus în poezie, fiindcă este legat de natură și Univers. Vede lumea cu alți ochi, mai introspectivi, mai receptivi în cunoașterea tuturor lucrurilor. De aceea „poezia / mă dezbracă acolo / unde sufletul rămâne gol și străin”, spune poeta în poemul „instantaneu al emoției”. Iar prin „starea de poezie” dă aplomb stărilor intrinsece, deoarece „sufletul care înflorește lacrimi atunci când e prea singur / starea de poezie / e să mori și să învii din prea multă iubire / e cer și lună / viața în stare pură”, ori puritatea deschide noi orizonturi când mergi pe calea poeziei. Uneori, o privire, un simțământ, un strigăt, o atingere, un zâmbet, te fac să înalți ochii spre cer, căutând acea stare de grație, pe care o simți după orice euforie intelectuală. Așa cum zice Kant: „Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”. Admirând cerul sau ploaia când cade pe asfalt, parcă auzi respirația ei în aer, căci „plouă / cerul de cobalt / s-a topit în plumb și curge în lacrimi grele / pe asfalt” („s-a desprins ca-ntr-un plâns”). Te duce cu gândul la poeziile „Iubesc ploaia!” de Nichita sau „Rar” de Bacovia.

Monologurile apar tot mai des în lirica autoarei, simțindu-se atrasă spre interiorul ființei, de unde apar o multitudine de concesii. În poemul „mi-am tocit rădăcinile” se simte extazul durerii intrinsece: „de atâta umflătură cu sufletul la gât / în jurul inimii / mă strânge tulpina / și nu pot să răspund și nici să tac / mai mult bat câmpii”. Din casa ei apar „umbre de ceară” care o „bântuie cu întrebări / și mă întreb / cu gura amară / pe ce umăr să-mi sprijin crucea / în care colț de inimă / să-mi ascund cuvântul”. Fiorul metafizic se simte și în poemul „mirabile dictu / admirabil de spus”. În existența iubirii există căi care duc spre Dumnezeu, ori iubirea cuantică duce sufletul spre stări inefabile. Își închipuie existența ca „fruct interminabil al iubirii / o perindare / de suflete, chiriașe de trupuri / în căutarea fericirii / bucățică suntem ruptă din Dumnezeu”. Toma de Aquino zice că „existența lui Dumnezeu este cunoscută prin sine”, așa și Rodi Vinau crede că este o părticică din Dumnezeu, căutând nemurirea prin cuvânt, căci „noi încă existăm…” prin Dumnezeu! Căutând „mereu cuvântul”, în orice anotimp, simte pulsul introspecției ce-i este dat de valul meditației ce o poartă pe pajiștile înverzite ale ființei, după cum zice: „să fie glasul meu când strigă iubirea, în tăcerea dosită / caut cuvântul”.

„Din ochii cerului”, Dumnezeu a creat cuvântul, iar din suflarea lui a dat viață cuvintelor prin vibrația trupului. Iar prin sărut a făcut zâmbetul să lumineze Căi Lactee. Cu privirea Lui a creat o lume din cuvinte, căci „lumea creată de cuvinte e-o altă lume / trăiește o altă viață / ținută la sân / hrănită cu laptele matern al vieții noastre șerpuite”. Nuanța cuvintelor folosite în poeme dă acuratețe simțurilor. Când poeta creează parcă intră într-un univers numai al ei, stăpânit de dorințe și pasiuni. Calea o poartă spre depărtări, unde un dor de casa natală sau de locurile copilăriei îi aprinde focuri ale durerii, arzând-o până în adâncimi! Simte „funii răsucite în jurul inimii”, așa cum „lacrima răzvrătită pe obraz” îi „strânge până la capăt nodul durerii”, fiind ca o „piatră pe suflet”. Înstrăinarea este unul din apartenențele sufletului plecat printre străini. Acel gol ce nu poate fi umplut decât cu iubire și dragoste față de locurile unde ai copilărit este ca o rană mereu deschisă, deoarece nu se închide niciodată, fiind ca o „soartă împovărată”.

„Timp nu există” în cuvinte deoarece este etern! Doar „scormonind cuvinte” găsim căi spre „o altă viață”. Mereu suntem în căutarea fericirii intrinsece, așa cum „ziua răsare din noapte”. Prin vers trăim și retrăim procesele psihologice ce dau minții alunecări spre alte spații spirituale, ducând sufletul spre căutări metafizice. Scrisul este și o abandonare în sine, unde tonul cuvintelor este dat de puterea creatoare care vine din simțuri și sensibilitate. Explorezi câmpia sufletului, fiind în căutarea unui râu care să te ducă departe, spre a căuta sensuri. Poemul „când scriu, eu curg în cuvinte topite” pare un râu de cuvinte ivite din extazul iubirii: „când scriu sunt un râu / sunt o aripă în zbor, sunt creanga încărcată / de rod / sunt ceea ce-aș putea să fiu / îndrăgostită sunt / atunci când scriu”. Căutarea cuvintelor apare ca un sui-generis în multe poeme. Spunându-și: „ce este sufletul?”, accede spre emanația divină. Când cineva își caută sensul în această lume, i se iscă suferințe în suflet, trăind „pe culmile durerii intrinsece”, cum zice Cioran. Căutările metafizice se transpun în intelectul celui care caută ca o „pară de foc”. Este transfigurat. Durerile metafizice te poartă spre un univers unde „suntem gândul obsedat de nemurire, visul care scapă / din temnița trupului / gândul trecut prin flăcări de simțire”. Să simți această transfigurare înseamnă a trăi dincolo de timp, pentru că în durere sufletul se dilată căutând alte lumi: „sufletul este și rămâne / un imens / imponderabil”, căci „te deplasezi ghemuit în tine însuți / acoperit de ace / un arici / care înțeapă prin cuvinte / dar / și prin tăceri…”, zice în poemul „ucis de o mie de ori”. În „ochiul nopții” se simte meditația transcendentală, mergând până acolo încât vede dincolo, adică înlăuntrul ei, cum „brațe și picioare de suflet / îmi ies / și-mi intră în corp / căutându-mă / călcându-mă pe dinăuntru…”. Întrebări despre existență predomină în versurile poetei: „potop de ape și singurătate a inundat pământul / a inundat chiar cerul / ce culoare are / infinitul? / unde începe începutul și se termină sfârșitul? …” (…)

Seara „se dezbracă de cuvinte” așezându-le „pe umerașe”, iar când merge la culcare, stă și ascultă „muzica sufletului”, o „simfonie tristă”.

Iubirea a fost și va rămâne o transfigurare a eului în eternitatea ființei. Prin iubire ridicăm sufletul spre cele mai înalte zări, încât poate să transcendă spre un univers unde starea de fericire este dată de trăirile dragostei. Pare o angoasă, dar și o idilă ce sparge barierele timpului. În iubire, sufletul rămâne suspendat între „infinit” și „finit”, crește și descrește, odată cu venirea frumuseții. Îmbrățișarea, mai ales în spectrul iubirii, este sacră, deoarece contopirea celor două suflete aduce grandoarea fericirii. În extazul iubirii „ne contopim / tu și eu / într-un unic cuvânt” („brațe în jurul inimii”). Cum orice căutare sfârșește în ființă, tot așa iubirea caută un alt început. Ori pierderea iubirii dă naștere altei iubiri. Suntem frământați din visuri și idei ce se succed în infinitul nostru, dorind cu tot dinadinsul să trecem peste orice disperare ivită din iubire, și atunci „te caut / până dincolo de ploaie / până dincolo de toamnă / dincolo de orice întrebare / sub bruma ce cade / sunt frunza cea tristă / te caut” („mă leagăn de pe-o creangă pe alta”). În poemele „un zid de gheață ne separă”, „un aer greu îmi apasă”, „nu mă tem de întuneric”, „privesc cerul”, „timpul se măsoară-n petalele căzute”, se vede pulsul iubirii ce o străpunge până în adâncurile sufletului: „în cine este și-n cine nu mai este / timpul se măsoară-n aduceri aminte…” Melancolia este o formă de a te deprinde de „forma destinului” zicând: „de singurătate hărțuiți, jumătăți / ne desprindem”. A vedea dincolo de cuvinte este și laitmotivul celor care suferă, ori gândul sinuciderii îl are oricine care suferă absolut. După un eșec în iubire sau dragoste, sufletul se umple de durere, încât timpul parcă dispare, te întorci în singurătatea ființei. Stai de vorbă cu tine însuți. Torci toate gândurile care-ți vin în minte. Dezbraci sufletul de idei, de amintiri, „de povara clipelor / sunt goală / tremur / de singurătate… / tremur toată / în brațele unui anotimp exorcist / care mă sfârtecă pe dinăuntru / pe chip mi se topesc buzele și ochii / duhul rău mă strânge la piept” („mă dezbrac”). Dar „când lumea în jur e surdă / și oful te apasă tot mai greu / nu-i niciunul / din piept durerea să ți-o smulgă / vezi doar cerul despicat în mii de stele / lipsit de Dumnezeu”.

„Nu ucide cuvântul / non uccidere la parola” sunt și stările cognitive ale autoarei, într-un univers unde îmbină lirismul cu dialogurile interioare. Intensitatea impulsurilor iubirii și dragostei o poartă spre o lume apatică, o condiție umană care trebuie depășită prin experiențele proprii, scriind cu patimă despre orice. Ori mitul renașterii în sineși este și mitul depășirii în gândire. O reîntoarcere la origini, la rădăcinile iubirii, acolo unde gândurile se întrunesc pentru a-și găsi fericirea, fiind ca un fluture ce iese pentru prima oară din crisalidă, văzând lumina. Trăim în aparențe, pe când realitatea este alta, cea interioară, frământată de iubiri, de uri, de bine, de rău etc., trecând de la stări emotive, la stări de beatitudine. După cum zice în poemul „mă deplasez în sens invers”: „ocolesc oamenii / și privirile tale / nu știu să fentez aparența / gândurile / îmi pleacă la întâmplare / sar / peste amănunte / mă invadează cerul / din fiecare por îmi răsare o rază de lună / stele / nu mai am / s-au pierdut prin iarba udă / mă inundă roua”. Roua iubirii o inundă ca parfumul primăverii, când primii muguri apar pe pajiștile înverzite ale pădurii, rămânând în umbra sufletului. Acolo se întâlnește cu celălalt eu, cel al frumosului, deschizându-i ochii inimii, căci „plec spre tine…”, spre adevărata fericire.