Ana Văcărașu s-a născut în comuna Voinești, județul Iași, iar în prezent locuiește în municipiul Pașcani. Este poetă, prozatoare și traducătoare, membră a Societății Scriitorilor Români, câștigătoare a numeroase premii naționale și internaționale, atât la proză, cât și la poezie. De-a lungul timpului a participat, de asemenea, la peste patruzeci de antologii și reviste literare, atât în România, cât și peste hotare.
Scrie proză și poezie în limbile română și spaniolă, mânuind cuvintele cu artă și meșteșug, reușind ca prin proiectele sale să trezească în inimile cititorilor emoție, profunzime, curiozitate, sensibilitate, dar mai ales, porți deschise către subiecte tari și investigații psihologice și criminalistice.
Romanul „A treia mână” apărut la Editura Letras, în anul 2024, este un roman de ficțiune. Atât acțiunea cât și personajele incluse sunt rodul imaginației, după cum declară însăși autoarea acestei cărți structurate în două părți. Ana Văcărașu îmbină armonios miraculosul cu ezotericul, oferind cititorului magia misterului ce necesită o cercetare imediată și amănunțită.
Partea I cuprinde șaisprezece capitole, iar partea a II-a a cărții este structurată pe treisprezece capitole, fiecare titlu sintetizând cadrul regizoral în care autoarea a decis desfășurarea acțiunii și portretizarea eroilor întâlniți în roman.
Primele trei capitole poartă numele celor trei personaje implicate în desfășurarea intrigii. Dacă ținem cont de intensitatea evenimentelor în care acestea definesc traiectoria întregii narațiuni, vom observa că ele apar în ordine descrescătoare din punct de vedere al descrierii și implicării în textul narativ: Tudor, Mihai și Mara. Aceștia se află într-o relație cauzală, etalată prin derularea cronologică a întâmplărilor, o derulare alertă impusă de prozatoare, din dorința de a stârni curiozitatea privind parcurgerea firului epic.
Mara, eroina principală a romanului, este creionată ca fiind o femeie care renaște din propria cenușă, în urma reîntâlnirii cu Tudor. Acesta din urmă este un personaj care nu va fi evidențiat în mod deosebit în prima parte a cărții. Pe Tudor, însă, se va pune accent în partea a doua, autoarea desemnându-l în final ca fiind bărbatul care învinge forța răului.
Pe de altă parte, autoarea conturează prin stilul său unic însușirile exterioare (mai puțin), interioare (mai mult), intelectuale și etice, întâlnite la Mihai și Mara, oferind, din start, unul dintre motivele pentru care cititorul va rămâne ancorat în citirea cărții și anume, violența psihică și fizică pe care soțul (Mihai) o folosește împotriva soției (Mara). În final, textul narativ va oferi morala privitoare la metamorfozarea sufletului otrăvit din pricina manipulărilor și frustrărilor și în același timp, o lecție de viață care identifică adevărata iubire la cote maxime, prin sacrificiul și răbdarea partenerilor.
Când vorbim despre naratorul unui roman ne referim de obicei la autorul care etalează întreaga istorie a conținutului, începând de la introducere, cuprins și încheiere, acel martor tăcut care veghează din umbră firul evenimentelor scrise, atent fiind la desfășurarea logică a acestora. Ana Văcărașu este tipul naratorului omniscient care relatează evenimentele folosindu-se de persoana a III-a, dar în același timp și acel narator subiectiv care se poate transpune în pielea unui personaj („Dar… oare ea de ce nu o făcuse până atunci?… Încă se mai putea. De ce nu ar merita și ea un pic de fericire?”).
Scriitoarea se folosește de metafore, epitete și chiar personificări, încercând să pătrundă cât mai adânc în trăirile existențiale și neliniștile metafizice ale eroilor cărții. Astfel, Mara este numită de Tudor „Pasăre”, pentru a sublinia spiritul libertății, al desprinderii de sol, de la problemele care-i împovărează viața alături de Mihai, soțul nemilos cuprins de sentimentul inferiorității, aflat în fața unei femei puternice, „care își înmuia aripa în albastru și picta pe cerul lui (Tudor) urme de lumină”. Personificarea apare în visele premonitorii ale Marei, când mâinile lui Tudor se transformă în labele unui câine negru, accentuând astfel enigma și bizarul unui coșmar din care ea nu reușește de fiecare dată să descifreze mesajul divin care o avertizează asupra unei posibile nenorociri care planează asupra sa.
Mara repetă istoria de viață a bunicii și mamei, până în punctul de cotitură al vieții sale, când va realiza că nu poate să trăiască lipsită de libertate la nesfârșit, sau să-și târască întreaga viață sub stigmatul de persoană maltratată, considerată lipsită de discernământ, incapabilă să ia decizii. Eroina cărții caută, desigur, răspunsuri la întrebări existențiale care i-au marcat întreaga viață, caută sensuri, îndoiala, fericirea… Și multe din răspunsurile la aceste întrebări se conturează în visele sale premonitorii.
Mara Petrescu reprezintă liantul care va uni inimile cititorilor prin acțiunea alertă a derulării narațiunii, alături de celelalte personaje. Pot să afirm cu sinceritate asumată, că avem de-a face cu o lucrare curajoasă și fascinantă a autoarei, încărcată cu imagini extrase dintr-o realitate perpetuă și o ficțiune în care regăsim creionate elemente caracteristice misticului, telepatiei, premoniției și harului dumnezeiesc. Aceste elemente întregesc caracterizarea eroinei aflată în pericol permanent, din momentul în care își descoperă puterea de a prevedea întâmplări nefaste din prezent și viitor.
Marei i s-a pus genunchiul pe gâtul sufletului în mod conștient și voit, de către însuși cel pe care îl numea: soț, Mihai Petrescu… Fizic și psihic, acesta a avut grijă s-o „educe” în așa fel încât să-i inoculeze, de-a lungul anilor, frica față de el. A fost antrenată astfel încât să tacă de fiecare dată când era lovită și înjosită. În ignoranța sa perpetuată în timp, Mihai Petrescu a crezut că prin aceste metode de intimidare și dominare va obține supunerea Marei. Crezându-se un bun observator al firii umane, Mihai este conștient că oamenii care trăiesc cu teama și groaza infiltrate în fiecare celulă a trupului, cu greu își pot desprinde voalul de oroare care le acoperă întreaga existență, încercând să reacționeze împotriva celor care le calcă în picioare idealurile și sentimentele.
Principiile morale sau modul în care Mara își percepe propriile trăiri sunt înăbușite de fiecare dată sub carapacea tăcerii, din cauza fricii, acest flagel nemilos care-i știrbise autoritatea și demnitatea în fața soțului său. Nedepunând reclamație la poliție după acele hărțuiri din umbră ale lui Mihai dezlănțuite asupra ei, Mara se va strecura din temnița sufletului, în momentul în care va realiza că doar organele abilitate ale statului (Poliția) o vor ajuta să-și demaște soțul sadic, obișnuit cu docilitatea ei.
Aceste confruntări ale eului Marei, alături de traumele care au adus-o peste limita suportabilității, încetând să mai respire, o sufocau puțin câte puțin, asemenea unui pește care trăiește într-un acvariu crăpat, în care apa prelinsă duce la moartea lui…
Deducem din acțiunea intensă a personajelor principale prezentată de autoare, că viața este asemănătoare unei coli de hârtie, care se poate rupe în orice secundă. Albă, colorată, goală sau plină de notițe scrise, coala personajelor cărții este încărcată cu amintiri, traume, sau lucruri frumoase, asemenea unui jurnal de suflet.
Ana Văcărașu strecoară ideea că putem schimba prezentul (dacă avem prezență de spirit), poate și viitorul (dacă știm ce ne așteaptă), dar nu vom putea schimba niciodată trecutul. O rană nevindecată provoacă sângerare și durere. Durerea face ca țipătul să se elibereze. Cei care nu pot urla, nu vor putea fi ajutați, iar Mara va putea fi auzită doar când va realiza că tăcerea sa îi provoacă o și mai mare suferință.
Mara începe să-și teleporteze filozofia de viață din punctul de vedere al persoanei maltratate fizic și psihic și astfel va fi capabilă să lupte pentru a se elibera din captivitatea gândurilor cu privire la nefericirea sa. Astfel, pietrele neputinței care au împins-o în abisul singurătății și al pierderii stimei de sine, se vor transforma, devenind mintea și centrul forței sale. Ea este convinsă în cele din urmă că dacă-și va asculta instinctele, acestea îi vor oferi ce-și dorește.
Aceasta decide să termine cu viața mizerabilă, în urma reîntâlnirii cu un alt bărbat, Tudor Marin, care se comporta cu ea, așa cum nu visase niciodată. Cu toate acestea, calvarul celor doi iubiți abia de acum va începe… Conform logicii autoarei că Binele va învinge în final Răul prin demascarea lui, Mara nu va fugi de sentimente și nu se va ascunde, ci le va înfrunta. Mergând pe această cale, ea va dispersa focul interior care-i pârjolise pofta de viață și va ajunge la destinație, încercând să gândească cu inima și nu cu mintea.
Partea a II-a a cărții se desfășoară după o perioadă de trei ani, activând pentru început imaginația cititorului, prin acțiunea personajelor. Mara deja descoperise, din prima parte a cărții, că în întuneric există întotdeauna o lumină, iar imposibilul poate deveni posibil. Învățase să nu se mai gândească la Mihai (pe care reușise să-l bage în închisoare), pentru a nu cădea din nou în mrejele spaimei. Reușise să devină stăpână pe sine, să se agațe de propriile idealuri.
Cu toate acestea, încă din primul capitol al părții a II-a, descoperim că ea își dorește să creadă că nu va mai fi surprinsă de nimic, dar se trezește surprinsă. Concluzionăm datorită puterii de creație a Anei Văcărașu, că viața este un iureș de experiențe, de déjà-vu-uri. Inima unui copac stă în rădăcinile sale și inima unui om se regăsește în ochii și instinctele lui. Mara are perioade în care își închipuie că poate trăi fără ele, dar, cu toate acestea, stă pe margine. (…)
Nu poate merge înainte sau înapoi alături de Tudor Marin, deoarece presentimentele nu îi oferă liniștea sufletească necesară pentru a înainta. Mara realizează, la un moment dat, că nu știe cum începe și unde se termină drumul său alături de bărbatul iubit.
„A treia mână” care face obiectul acestui excepțional roman, dar și titlul acestuia, reprezintă de fapt prelungirea calvarului interpus între Mara și Tudor, de această dată, prin replantarea mâinii lui Mihai în locul mâinii lui Tudor. Amândoi sunt victimele unui accident de circulație provocat intenționat de Mihai care-și conduce mașina cu viteză în fața bolidului lui Tudor, sperând că îl va ucide. Destinul sau fatalitatea face ca el să moară și mâna sa să-i fie transplantată celui pe care-l considera cel mai mare dușman, lui Tudor.
Chiar dacă operația se dovedește un succes, Mihai le face rău celor doi iubiți și dincolo de moarte, prin prezența propriei mâini atașată lui Tudor. Fiorul respingerii acestei mâini este trăit din plin de Mara, femeia care simte că nu este ceva în regulă, că mângâierile lui Tudor devin de fapt ale lui Mihai.
Avem în față o carte pe care o citești pe nerăsuflate, un roman care adună în cuprinsul său un amalgam de sentimente și emoții. Acțiunea ferm conturată a personajelor este împletită cu fermitate de către autoare, prin oferirea scenelor telepatice episodice care unesc oamenii pe parcursul vieții asemenea unui cordon ombilical, prin expunerea meditativă și liberă a trăirilor interioare ale Marei, Mihai, Tudor etc. Descrierile cu stil ale personajelor, ale cadrelor din natură și a locurilor unde se desfășoară acțiunea, nu fac altceva decât să teleporteze cititorul în tabloul prezentat de scriitoarea Ana Văcărașu, invitându-l să urmărească desfășurarea acțiunii.
Această carte constituie o destindere totală a echilibrului nostru interior, care ne va învălui simțurile și care va plana asupra stărilor emoționale pe măsură ce lecturăm fiecare capitol. Lejeritatea propozițiilor și frazelor din acest roman m-au determinat să poposesc în lumea plină de iubire a celor două suflete-pereche (Mara și Tudor), care s-au căutat probabil ani de zile, iar destinul i-a reunit când niciunul nu mai credea posibil acest lucru.
Așteptarea sosirii persoanei iubite anihilează, de multe ori, trăirile prezente. O putem numi ca o prelungire a prezentului, către viitor. Ea aduce de cele mai multe ori nesiguranță, confuzie sau idealuri imaginare, atunci când se tărăgănează vreme îndelungată obținerea rezultatului final. Așteptarea înseamnă răbdare, iar în fața iubirii este considerată cea mai puternică armă pentru a reînvia momentele de fericire. Doar o încredere absolută în atașamentul sufletesc de odinioară îl poate determina pe unul dintre cei doi foști îndrăgostiți, despărțiți temporar, să spere la aprinderea unei noi scântei de iubire.
„A treia mână” m-a ținut în agonie și extaz de la primul capitol, până la ultimul. Prozatoarea desfășoară în fața noastră o poveste de un mare dramatism și o radiografie psihologică generoasă a personajelor principale și secundare, ascunse parțial unei percepții imediate, dar care se dezvăluie pe parcurs, îmbinând sentimentele de iubire și ură cu trăirile interioare și neliniștile metafizice care însoțesc eroii acestei cărți. Scriitoarea a conceput, astfel, tipul de dramă cu un final neașteptat care lasă urme adânci în sufletele femeilor abuzate fizic și psihic de soții lor, iar gustul amar al deșertăciunii este dezvăluit cu cele mai fine artere ale simțurilor autoarei.
„Și dacă dragoste nu e, nimic nu e”, spunea Marin Preda în penultimul său roman, iar Ana Văcărașu va înnobila în cartea sa profunzimea iubirii ajunsă până la sacrificiu, etalând în Epilog acest aspect. Tudor va renunța la transplantul mâinii și va purta proteză pentru tot restul vieții, din dragoste, pentru a o face fericită pe Mara și a ieși împreună biruitori de sub dominația amintirilor triste care le bulversaseră viața, prin prezența mâinii fostului soț.
Recomand cu bucurie: „A treia mână”, scrisă într-un ritm alert, în cascade tumultoase de întâmplări de neimaginat și neprevăzut, de mâna sigură a scriitoarei Ana Văcărașu!
+ There are no comments
Add yours