Vanitas vanitatum

Radu Călin Hîrza este cunoscut lectorului mai ales prin preocupările din spațiul spiritual pe care le exersează atât în zona de eseu, cât, mai recent, într-o transpunere literară. Vocile – poem dramatic în patru acte – îi poartă semnătura și a apărut la Zalău, la Editura Ordo Ab Chao. Scenariul, proiectat în linii simple, urmărește frământările interioare ale Venerabilului Maestru, un alter ego al autorului: „mă,… ești avocat!”. Decorul invită la o întoarcere ab initio, într-un spațiu sacru, ancorat în spiritualitatea primordială, de o simplitate debordantă în care predomină apăsarea, austerul, un spațiu menit unor momente de meditație și de inițiere: „Camera de Chibzuință este zidită, pe interior, din cărămidă, chirpici (vaiog) și piatră, cu mortar de pământ. Tavanul e susținut de grinzi pe care sunt așezate cărămizi de breaslă. (…) Încăperea nu are niciun geam”. Ruptura de curgerea necontenită a timpului, de elementul diurn, este marcată prin lipsa ferestrelor, în acest fel sustragerea este totală. Această particularitate marchează într-un fel încercarea de reîntoarcere într-un illo tempore cu valențe sacre. Lumânarea este singurul detaliu care mai asigură conexiunea cu exteriorul, ea luminează timid spațiul sumbru: „Pe masă se află un craniu uman așezat pe un joben vechi. Lângă el – un sfeșnic din bronz cu o lumânare aprinsă, ce luminează cu un licăr slab și unduitor întreaga încăpere”. Craniul, însoțit de câteva cuvinte, amintește de natura efemeră a ființei, de dictonul latin, a cărui origine se află în limba ebraică Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Materia este sortită dispariției, sufletul își continuă aventura de elevație spirituală, dintr-o nevoie impusă prin Legile Universale: „Privește și te cutremură. A fost și el viu ca și tine. A gustat beția gloriei și a știut ce este avuția. A iubit și a fost iubit, a fost apreciat de mulțimi de oameni și, totuși… nu mai este!”.

Discursul dramatic se coagulează în jurul fragilității ființei, dar și al efemerității tuturor lucrurilor: „Cu timpul, frumusețea trecătoare-a cărnii se transformă în cavoul putred al ideilor noastre trecute”. Însă reflecțiile Maestrului Venerabil, personajul central, sunt aidoma omului fragil din punct de vedere spiritual, care nu mai găsește frumusețea în existență, nu mai are încredere în valorile ei. Consistența acestui personaj, care ar fi trebuit să fie altfel aspectat, este îndoielnică. Maestrul Venerabil, în genere, este un mentor spiritual, de o complexitate interioară superioară. El ghidează, îndrumă, este lumina călăuzitoare în întuneric. Cel care întruchipează acest personaj în prezentul op este o variantă aflată în relație de opoziție cu Maestrul Venerabil. Acest personaj se autoanalizează cu o oarecare luciditate, este conștient de limitele și deziluziile sale, dar totuși cere suflete tinere în Lojă, în ciuda faptului că el și-a pierdut tinerețea, puterea interioară, elevația spirituală: „Viața noastră e o simplă afacere. (…) Romantismul, dragostea, iubirea, prietenia… sunt doar simple cochilii care și-au pierdut conținutul. (…) Hai să încercăm să salvăm Loja și, prin ea, pe noi. Sânge proaspăt, suflu nou,… tânăr,… poate așa!… Poate sunt încă spirite neatinse… poate reușim!”. Maestrul Venerabil este într-o confruntare cu propriul eu interior, vechiul eu nu mai recunoaște noul eu: „Sunt… Tu! Ce ai? (…) N: Îi pare că pe pereți se plimbă tot felul de indivizi îmbrăcați în costume negre, cămăși albe cu papion negru. Privește nedumerit. E el… în fiecare… Altă vârstă, doar…”. Personajul vorbește despre etapele nesfârșite ale existenței până la desăvârșirea spirituală: „Și ciclul vieții se va împlini prin moarte, dar viața morții îi va urma. Totul…, totul își va reîncepe condiția de odinioară în lumina zorilor născători de viață, până ce zorii vor sfârși din noi și la apus maturizându-se, și totul… va fi iar cum a mai fost”. Maestrul Venerabil trăiește mai mult în expresie decât în percepție. Expresia, natura locvace îl îndepărtează de factorul spiritual, sacru, el trăiește astfel mai pregnant în exterior și mai puțin în reflecție interioară: „Prostul dezgustă atât prin atitudine, cât, mai ales, prin îndrăzneala intervenției”. Acest detaliu îi compromite poziția, statutul de ființă desăvârșită și îl apropie de un novice, de un personaj neofit care parcurge un drum de inițiere și formare: „Sângele-mi fierbe, îmi explodează tâmplele. Ce lumină orbitoare!… Ce lumină! Depind de ea,… de muzică. Când muzica se oprește, Fraților, vă rog să stingeți lumina pentru mine!… Opriți ceasul!… Sunt singur!… Vorbesc singur!… Bine, tac!”. Personajul judecă și se judecă, afirmă și se afirmă, neagă, demitizează ființa și existența: „Omul!… Ce creatură tâmpită… Și nu ne săturăm… Ne-am însingurat unii față de ceilalți”. Omul, pe de altă parte, este creatorul propriei existențe, este deasupra a tot și a toate, este cea mai complexă alcătuire din univers. Uneori, singurătatea și tăcerea devin virtuți ale ființei. Omul, dacă ar fi să i se reproșeze ceva, a devenit prea gălăgios și trăiește prea mult în expresie, judecând, și prea puțin într-o stare de percepție interioară. Chiar și la nivelul discursului dramatic, Maestrul Venerabil este în dezacord cu poziția pe care o ocupă. Limbajul colocvial, argotic este specific omului comun și nu Venerabilului Maestru: „Miștocar de căcat! Sicriul trebuie golit, ți-am zis! Despre asta-i vorba! Și totuși de cărat îl cari… se pare… dar tenebrele în care viciile-s întemnițate unde sunt? Nimeni nu spune? În noi sau în afară?”. Așteptările prea mari, uneori neverosimile, îl descumpănesc, îi macină din interior ființa. Iubirea, dăruirea sunt voluntare și nu ar trebui percepute ca recompense: „Îmi iubesc soția cu toată ființa, mai mult ca-n prima zi, și totuși sunt momente în care iubirea doare… Am senzația ciudată a unui părăsit. Nu… nu despre ea e vorba… de Frați… de oameni… chiar de întreaga omenire… Oferim atâtea momente celorlalți (…)”.

Vocile, poemul dramatic al lui Călin Hîrza, reprezintă stagiile interioare ale ființei care se confruntă permanent cu propriile ideologii, cu limitele și frustrările sale, într-o încercare de recunoaștere a eului său. Discursul este construit în game diferite și aduce în prim-plan un personaj controversat, fragil, mai puțin credibil, contrastant. Acest aspect diminuează valoarea cărții, care, de altfel, se sprijină pe o tematică serioasă și foarte densă. Revăzut și reconstruit, acest personaj ar străluci.