Concordanța naturală dintre cuvânt și lucru, „justețea numelui” altfel spus, a ridicat în mintea omului nedumeriri și întrebări la care, printre primii, s-a frământat să dea răspunsuri Platon, în dialogul Cratylos (sau despre dreapta potrivire a numelor). El punea așa bazele filosofiei limbajului, ramură viguroasă a „filosofiei prime”, care a atins câteva momente de vârf în secolul al XX-lea. Amintindu-ne de ele doar în treacăt și, pe unele, privindu-le ca pe niște posibile repere teoretice, în demersul nostru suntem interesați de câteva aspecte care s-au putut cristaliza într-o nouă carte a lingvistului Gheorghe Moga, Breviar de cuvinte și expresii, Editura Caiete Silvane, 2023. Volumul vine în urma observării îndelungi și atente a modului cum vede și cum exprimă vorbitorul de limbă română, lumea, la nivel de cuvinte și expresii. Astfel, am putut constata, parcurgând cele 33 de unități ale cărții, 18 „cuvinte” și 15 „expresii”, că autorul abordează limba, în egală măsură, pe latura ei socială și pe cea individuală. Ba, chiar mai mult, are în vedere și componenta psihologică a limbajului, privind, mereu laolaltă, exprimarea cognitivă și perechea ei afectivă. În mai multe locuri, el intervine lămuritor, ca să putem mai ușor vedea cum vorbirea denotativă structurează cunoașterea, în timp ce sensurile conotative se pun în slujba emoțiilor și sentimentelor. Mai presus însă de aceste aspecte, care țin întrucâtva de aplecarea stilistică a autorului, el nu se abate în nicio pagină de la ideea care îi guvernează cartea în întregul ei, că funcția de bază a limbajului e cea referențială. Iar pe acest fundal, n-am exagera spunând că unele situații de comunicare din colecția sa paremiologică sunt percepute cu ochiul și urechea unui antropolog.
Observăm, încă de la primul termen descris, „aglomerație”, că Gheorghe Moga îmbină în cercetarea sa lingvistica diacronică și cea comparativă, urmărind dinamica evolutivă și metamorfozele câte unui cuvânt, de obicei din limba latină sau din cea franceză, până la „așezarea” lui în paradigma limbii noastre. Mai observăm, de asemenea, că argumentația sa e orientată întotdeauna spre ideea poeticității limbii române, pe polivalența semantică, cu care unele cuvinte intră în tezaurul imaginarului artistic. Lărgirea orizontului expresiv a termenilor e ilustrată cu mostre din opere literare românești din mai multe secole, sesizabilă fiind o anumită propensiune spre cele contemporane. Descrierea sa lingvistică se sprijină adesea pe teoriile unor savanți reputați, cum este aici cazul lui Sextil Pușcariu, la rândul său preocupat de aspectele ce țin de expresivitate: „Pentru a releva bogăția latentă a lexicului românesc lingvistul recomandă câteva corespondențe populare pentru neologismele care cereau intrarea în limbă. Între altele, este sugerat răsuflat pentru banal, deocheat pentru compromis și îmbulzeală pentru aglomerație cu următoarea motivare pentru ultimul «imaginea care stă la baza acestei figuri trădează marele aport pe care l-a adus limbii viața pastorală»”. Într-un articol care stabilește o laborioasă etimologie a cuvântului „beizadea”, asistăm și la o contextualizare a termenului în realitatea socială a zilelor noastre, practic, la o resemantizare, prin care i se șterge, cel puțin parțial, statutul de arhaism. La drept vorbind, autorul se apleacă și asupra unor cazuri de extinderi semantice. Iar specializările lui predilecte se profilează a fi stilistica și istoria limbii.
Dacă unele articole își culeg subiectul din apariții editoriale recente, așa cum se întâmplă în Bibliocid, inspirat din volumul lui Andrei Oișteanu, Moravuri și năravuri, apărut în 2021, organizarea lor întrunește și caracteristicile cronicii de carte, acoperind astfel, de pe poziția lingvistului, nevoia unor observații adecvate. Altele, precum cel despre „bizar,-ă”, urmărind o succesiune de sensuri și etimologii, în contexte dintre cele mai variate, capătă formă și consistență eseistice. Poate că micul studiu dobândește această direcție și ca urmare a consultării unui filosof al limbajului poetic, precum Constantin Noica, potrivit căruia, limba e locul unde se produce revelația ființei. Suntem în măsură să remarcăm acum, după paginile din carte parcurse, economia lingvistică cu care operează autorul, aliajul dintre precizia și puritatea stilistică. Sub titlul eminescian Bâzâit ca de albine găsim poate singurul eseu care exploatează mijloace fonetice de formare a cuvintelor. În Brazdă, efortul analitic al profesorului Gheorghe Moga urmărește traseul unui cuvânt, pe de-o parte, în interiorul limbii române, cu trimiteri și la alte limbi romanice (latina, italiana), iar pe de alta, în plan poetic. Cu această ocazie, ca de altfel, în multe alte circumstanțe, constată intensitatea imaginii în unele poezii argheziene. Un articol prob și exact de istoria limbii este cel despre „bulz”, unde găsim și o observație ce se cere consemnată: „Cariera literară a cuvântului începe cu Dosoftei, în a cărui Psaltire /… / putem citi comparația «Ochiul… ca buldzulu»”. Trecerea altui cuvânt, „canalie”, printr-un șir de contexte, de la Eminescu, la Mircea Zaciu ori Octavian Paler, devine un regal eseistic.
Pentru a ilustra dinamica lexicului prin împrospătarea unor valențe combinatorii, autorul alege, din „dicționarul-tezaur”, cuvântul „cătușă”. Astfel, are prilejul de-a face o observație, pe cât de subtilă, pe atât de încăpătoare: „Abia derivatele au primit sensuri figurate: a încătușa «a pune stăpânire pe cineva, a-l lipsi de libertate spirituală» // a descătușa «a elibera dintr-o constrângere, dintr-o apăsare»”. Ca să nu mai vorbim de ironia prin care se sancționează moravuri în fraza de încheiere a acestui articol: „Generațiile actuale primesc, la televizor, imaginea, când clară, când estompată (mai nou… blurată) a cătușelor ce cuprind «dalbele» mâini ale celor certați cu legea… dar preocupați de «puritatea» propriei imagini”. Foarte bine ilustrată ni se pare, până în contemporaneitate, evoluția semantică a verbului „a ciurui”, cu exemple din cinematografie, ori chiar din viața politică sau sportivă. Pentru „a (se) epuiza”, lingvistul stabilește o etimologie în mai multe trepte, impresionantă. În articolul despre „ingenuu,-uă”, identificăm un paragraf ce ni se pare grăitor pentru a arăta posibilitatea ca neologismele să capete sensuri poetice. Scriind despre „mască”, profesorul ne reamintește criteriile pe baza cărora un cuvânt își poate găsi locul în vocabularul fundamental: frecvența în vorbire, bogăția semantică și puterea de derivare. Iar capitolul Cuvinte se încheie cu una dintre cele mai spectaculoase demonstrații de mobilitate semantică, prin substantivul „scrupul”.
Expresiile, ca entități istorico-lingvistice care transmit stări de spirit și virtuți morale, relevă mai apăsat decât cuvintele puterea imaginativă a omului. Exact acest aspect îl preocupă pe Gheorghe Moga încă din articolul aflat în deschiderea părții secunde a cărții sale. Consacrat expresiei „a atinge cu vorba”, studiul țintește elemente de „poetica” acestei structuri, adică descrie procedee lingvistice prin care ea se transformă în imagine. E și momentul când încep să intre pe rol dicționarele de simboluri, căci, comunicând în mod figurat o idee sau un sentiment, expresiile aspiră în structura lor și nuclee metaforice cu deschidere plurisemantică. Scrise în cercul de lumină al unui străvechi îndemn, „multa paucis verbis” (mult în puține cuvinte), articolele de la acest capitol, deși scurte, sunt extrem de cuprinzătoare, având densitatea expresiilor idiomatice care le inspiră. Așa se face că o pagină, care începe cu o frază din cel mai înalt registru științific, poate cuprinde în final un semn de coborâre a limbii în stradă, fenomen ce se produce, în paralel, și în poezie. Avem în vedere articolul Altul mai gras, că (pe) acesta l-am ras: „Foarte puține din îmbinările frazeologice regionale sunt înregistrate în dicționare; explicația se găsește în faptul că, fiind specifice aspectului oral al limbii, rareori ajung să fie fixate într-o creație literară devenită «sursă» pentru lexicografi. În această situație se găsește și expresia din titlu”. Urmărind metamorfozele semantice ale expresiei date, autorul o contextualizează în zilnicul nostru pauper, cu nu mai mult umor decât se cuvine unui studiu sobru: „Vorbitorul de rând nu folosește neologismul a sacrifica, acesta rămânând doar în avertizările medicilor veterinari, el nu renunță la mai vechiul a tăia care își îmbogățește sfera de locuțiuni cu una nouă: a tăia de pe listă «a renunța». Făcând haz de necaz, deseori, tăiem porcul… de pe listă!”
Apropiindu-ne de încheierea acestor rânduri, nu vom trece peste un amănunt important: cartea de căpătâi a autorului acestui Breviar… este Limba română. Privire generală, scrisă de Sextil Pușcariu. Odată ce pornești la drum cu un asemenea vademecum, diversitatea lingvistică pe care ți-ai propus s-o observi nu poate decât să te impulsioneze. Am descoperit și alte semne ale muncii sistematice cu care Gheorghe Moga și-a construit cartea. Vorbim despre articole în care analizează expresii aflate într-o complementaritate semantică, dar care s-au născut și au avut trasee sociale și colective totalmente diferite: „din rău în mai rău” și „a ajunge de la moară la râșniță”. Stimulat de o idee a lui Lazăr Șăineanu, privind „degenerarea cuvintelor” (de la un sens inițial pozitiv, la unul negativ), autorul își compune cel mai complex studiu de la acest capitol în jurul expresiei „în prostie”, ilustrat cu exemple, nu doar convingătoare, dar și spectaculoase, de la Liviu Ioan Stoiciu, la Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi. Știind, de la Roman Jakobson, că limbajul expresiv e mai rezistent decât cel „voluntar”, că se conservă mai bine în vorbire, autorul reiterează spre final, într-un articol despre „rea de muscă”, ideea poeticității limbii: „Față de cuvântul cu care sunt echivalate (verb, adverb, adjectiv, substantiv) locuțiunile aduc un surplus expresiv prin faptul că produc (creează) imagine: a se bate cu pumnii în piept aduce un plus de plasticitate față de verbele a se mândri, a se fuduli”. Despre o anume congruență semantică putem vorbi în alte două articole, Rânduială ca la sași și Se apropie galul, ultimul aducând și o „injecție” de divertisment prin prezentarea unor munci și acțiuni specific oenologice. Considerăm Breviarul de cuvinte și expresii o contribuție „sui-generis” la cunoașterea imaginarului poetic, poezia fiind singura care exprimă simultan gândire și sentiment.
* Prefață la volumul lui Gheorghe Moga, Breviar de cuvinte și expresii, aflat în curs de apariție la Editura Caiete Silvane din Zalău.
+ There are no comments
Add yours