Tradiția cere să fie respectată

(continuare din nr. 203/decembrie 2021

al revistei Caiete Silvane)

Secunde întregi de tăcere, după uluiala care generase schimburi de priviri nedumerite, pentru că abia începuse Pavel să le citească manuscrisul, când…

„Bine, da’ cine?…”, sărise ca ars Alexandru, încercând de vreo trei ori să intervină, bălăngănindu-și caraghios brațele a disperare, mai ales după gestul decis, cu degetul pe buze, al „meșterului” pentru a-i cere să se calmeze. Ceilalți doi privesc pierduți, când spre fostul lor șef, când spre Sandu, când spre Pavel… Din această pricină, nici lui Mihai nu-i reușește integral dorința de a fi atent, deși i se pare stranie inițiativa tânărului companion. Acesta, abstras situației reale, citește parcă doar pentru sine, cu inflexiuni vocale controlate în scopul adecvării la nuanțe, și nu apucă să perceapă agitația și mirarea celorlalți. Ori nu-i dă intenționat atenție?!

Odată lectura terminată, introduce meticulos coala de hârtie la locul ei, între paginile revistei și, în timp ce face loc acesteia în rucsac printre celelalte obiecte:

„Ei, ce aveți de spus? Înțelegeți ce vreau să zic? Vă place?” Abia acum ridică privirea spre colegii săi de serviciu și le constată atitudinile indecise.

Se privesc între ei, apoi plutind parcă în jurul scaunului său, pufnesc într-un râs gâlgâit ca uvertura unei viituri, îl bat amical cu palmele pe umeri, pe spate, îi mângâie creștetul…

Vasile: „Copile, eu am priceput câte ceva din povestea ta scurtă, dar Sănducu jur că n-a avut timp să audă de nervos ce era”…

Alexandru: „Ce era de înțeles? Că nici nu ne-a… ăăă… avertizat ce vrea să facă, și s-a apucat să citească nu știu ce despre o poveste… Stai, măi, și spune-ne despre ce-i vorba, pregătește-ne, adică, nu-i da drumul plăcii, așa, pe nepusă masă”…

Aurel: „Are dreptate Sandu, Pavele, trebuia să ne faci „încălzirea”, ca să zic așa. Eu am reușit să-mi setez auzul spre ceea ce ne-ai citit și am înțeles că faci mișto, adică glumești pe seama poveștilor și a basmelor. Și totuși nu pricep de ce”…

Gelu: „Eu nu am comentarii, dar mă întreb și te întreb: Ce folos? De ce te preocupă și consumi timp cu glume din astea?!” Către Mihai: „Ce părere ai, meștere? Scuzați, domn inginer Botiș!”

Pavel îi urmărise cu privirea pe fiecare, în ordinea replicilor, a observațiilor și întrebărilor, în timp ce pe chip i se așterne un fel de uluire. Agitația de la masa lor atrăsese atenția clienților de la celelalte mese, ajutați și de atitudinea interesată a ospătarului. Sala aproape se umpluse.

Mihai zâmbind, grimasă aproape ironică: „Stați puțin să cugetăm, domnilor! Vă rog să vă așezați!” După ce se întoarse fiecare la scaunul său: „Domnul Pavel – zâmbi spre acesta – a impus brusc, datorită nerăbdării, o situație oarecum contradictorie. A pierdut pentru câteva minute simțul realității, încercând să transforme întâlnirea noastră, mă rog, a dumneavoastră, într-o ședință de cenaclu. Tinere domn, se adresează acestuia, este interesant micul dumneatale eseu. L-am ascultat și îmi place. Aș îndrăzni să afirm că mă pricep. Mama, Dumnezeu s-o odihnească, a fost profesoară de limba română. Întemeiase un cenaclu literar al cadrelor didactice și al elevilor la școala unde lucra, un liceu sătmărean. M-a obligat, pentru a exagera nițel, să particip activ la activitățile cenaclului. Îi moștenisem pasiunea pentru lectură și mă obliga să formulez opinii despre cărțile citite încă de când eram prin clasa a doua. Am rămas cu această plăcere continuă a lecturii. Impresia mea este că am ascultat proiectul unui eseu despre basm, în note ludice.”

Aurel își glisează privirea înspre ceilalți: „Ce zice?!” Către Mihai: „Vă rog, domn inginer, traduceți-mi și mie ce i-ați spus lui Pavel!”

Din sală se aud câteva chicote. Abia acum, protagoniștii momentului observă interesul majorității celorlalți clienți pentru spectacolul de teatru în plină derulare la masa lor. Gelu, ceva mai scund, urcă pe scaun și li se adresează: „Prieteni, vă garantez că n-am anticipat, adică n-am regizat acest spectacol, și vă mulțumim pentru atenție! Petrecere frumoasă în continuare!” Se înclină aplaudând. Ceilalți, aproximativ douăzeci și cinci, preiau gestul, aplaudă și se întorc la ceea ce făcuseră înainte de acest spectacol „spontan”.

În clipa următoare, în local își face apariția un bărbat vârstnic de o distincție agreabilă, după felul cum este îmbrăcat, fără a sugera eleganță ostentativ exagerată, își rotește privirea prin sală, dând impresia că ar căuta pe cineva, face un semn discret, atingându-și borurile pălăriei, de parcă ar intenționa să și-o ridice a salut, către barmaniță, aceasta îl apelează în șoaptă pe ospătar indicându-i cu privirea către intrare. Din patru pași sprinteni, s-ar putea spune „profesionali”, Sabin ajunge în fața noului venit, se înclină ușor: „Poftiți, domnule profesor, locul dumneavoastră e liber!”

Simultan, Vasile, care intenționa să cheme ospătarul, surprinde mișcarea acestuia, îl urmărește cu privirea, îl vede la rându-i pe bătrânul domn, sare în picioare, cât pe ce să răstoarne scaunul pe care stătea și țâșnește spre acesta: „Să trăiți, domn’ profesor! Mă bucur să vă revăd! Nu vă supărați, vă rog să-mi permiteți să vă prezint câțiva prieteni, colegi de muncă! Vă rog frumos, veniți la masa noastră!” Sabin rămăsese cu mâna stângă întinsă către partea dreaptă a sălii. Profesorul aruncă o privire spre masa celor șase, atinge cu palma umărul ospătarului, îi mulțumește, „bine, domnule Ceaca, vă accept invitația” și, condus de Vasile, ajunse lângă masă.

„Fraților, ne onorează cu prezența domnul profesor de filosofie și psihologie Munteanu… ăăă… Vladimir”, începe Vasile prezentările. Mihai se ridică în picioare și îl întrerupe cu palma mâinii drepte spre el. Adresându-se invitatului: „Stimate domnule profesor, vă rog să-mi permiteți… un perdaf adresat colegului meu Ceaca!” Primind încuviințarea prin gest și zâmbet complice: „Vasile, prieteni, sunt momente în viață când uităm lucruri, gesturi, cuvinte pe care le știam, dar nu le-am folosit decât rar, sau de mult, și le neglijăm. Bunăoară, acum, conform regulilor bunelor maniere, se cuvine să-i fim noi prezentați unei persoane mai în vârstă, mai ales dacă aceasta este o personalitate prestigioasă într-o comunitate, cum este și municipiul nostru cu locuitorii lui. Prin urmare, stimate domnule profesor, îngăduiți-mi, vă rog, să vi-i prezint pe foștii mei colegi de muncă, maistrul Vasile Ceaca, subinginerul George Abrudan, inginerul Aurel Pop, maistrul Alexandru Săplăcan și mai tânărul inginer electronist Pavel Stanca… Și însumi, inginer energetician tânăr pensionar, Mihai Botiș.” Zâmbet larg. „Acum, este careva dintre domniile voastre care să nu-l recunoască pe distinsul domn profesor… și scriitor, Vladimir Munteanu?”

Profesorul trecuse pe la fiecare și, în momentul prezentării, îi întinse mâna. În acest timp, ospătarul veni cu un scaun tapițat și îl așeză în locul ocupat până atunci de Mihai, care se mută cu scaun cu tot în locul lui Gelu și așa mai departe, astfel încât capătul mesei opus celui ocupat acum de domnul profesor se împarte între Aurel și Pavel. Cealaltă latură e ocupată de Alexandru și Vasile.

Atent, ospătarul se apropie și se înclină ușor spre invitat: „Vă aduc băutura dumneavoastră obișnuită?” Nu termină bine, că domnul profesor îi răspunse suficient de tare ca să fie auzit de anturaj: „Nu, astăzi mă voi supune meniului agreat de gazdele mele, în semn de răspuns pentru maniera entuziastă în care m-au primit!” Învăluindu-i cu o privire caldă: „Doar pe dumnealui și pe dânsul nu-i cunosc, indică înspre Gelu și Aurel. Cu mama domnului inginer Botiș am fost colegi de catedră la liceu; eu fiind transferat, pentru a folosi un eufemism, de la Universitate în învățământul mediu. De atunci ne știm noi, Mihai! Îmi permiți să-ți spun pe numele mic, nu? Am participat și am colaborat la întâlnirile Cenaclului Primele raze, inițiat și coordonat de domnia-sa. A fost o strălucită profesionistă. Ar fi putut să fie cadru universitar. Te salut, juniorule! i se adresă lui Pavel. Cât a trecut de când ai terminat studiile liceale? Te țin minte. Ai făcut parte din colectivul ultimei clase a XII-a la care am predat înainte de a ieși la pensie.” Către ceilalți: „Îmi permit să apreciez că Pavel Stanca este unul dintre cei mai străluciți absolvenți de liceu din țară! Și e pe bune, cum zic tinerii; a terminat cu 10 la toate disciplinele școlare, până și la educație fizică [zâmbet]. De bacalaureat, ce să mai zic! Ai primit din partea ministerului învățământului o bursă pentru o universitate din afară. Sper că ai valorificat-o cât mai eficient!” Prinde toarta halbei cu bere, pe care Sabin i-o așezase atent în față, o ridică la nivelul ochilor și, după ce o rotește ușor, țintind spre fiecare din gazde, „noroc!”, ia o înghițitură. Lasă halba în fața sa pe masă și abia atunci zărește păhărelul cu rom. Îl ia, îl duce la nas, apoi își întoarce capul căutând cu privirea pe ospătar. Nezărindu-l, se adresează celor cu care este la masă: „Ei bine, eu n-am comandat rom!” Vede păhărelele din fața celorlalți și prinde să se dumirească: „Aaa! Domniile-voastre ați făcut combinația nordică! Bere cu rom! Așa deci! Îmi cer scuze, dar eu nu mai am rezistență!”

Mihai simte nevoia să intervină: „Sper să nu vă supărați pe ospătar, însă i-ați cerut să vă trateze cu… meniul nostru. El s-a conformat.”

Pavel se ridică de pe scaun: „Domnule profesor, îmi permiteți să spun câteva cuvinte?” Zâmbetul și gestul de încuviințare ale dascălului. „Pentru început, doresc să vă adresez salutul meu. Bună ziua! Mă bucur, ce zic eu? Sunt fericit să vă revăd după… aproape cincisprezece ani, perioadă în care m-am gândit de mai multe ori la dumneavoastră, la severitatea cumsecade pe care doar jumătate din colegii mei au înțeles-o și au apreciat-o. V-am mulțumit atunci, la festivitatea de absolvire, dacă rețineți. Vă mulțumesc și acum cu emoție! Dacă nu aveți nimic împotrivă, aș dori să vă caut și să vă rog să-mi acordați cât credeți din timpul dumneavoastră, să conversăm! Aceeași doleanță o am și pentru domnul inginer Botiș. Sănătate și la mulți ani!” ridică paharul său cu vin, îl duce la buze și-l golește dintr-o înghițitură. Ceilalți îl imită și iau câte o înghițitură zdravănă de bere.

„Mulțumesc, Pavel! M-ai emoționat, sincer! Accept cu multă plăcere și solicitudine conversațiile cu tine! Spre surprinderea mea, am o poftă nebună, pentru a folosi un șablon, de a relata ceva, de a povesti, de a mă confesa. Vă propun… Mai corect, vă cer îngăduința să-mi depăn câteva amintiri din tinerețe, pe care, apoi, în funcție de felul cum sunt sau nu agreate, să le încredințez hârtiei. [zâmbet] Stărui să folosesc șabloane!”

Mihai zâmbește la rândul său: „Formidabil! Intenționam să vă propun, domnule profesor, o conversație pe tema tinereții dumneavoastră și, dacă îmi îngăduiți, a noastră! De acord, prieteni?”

Aurel dă semne de neliniște: „Nu mă împotrivesc, dar peste o jumătate de oră trebuie să plec la autogară, să prind autobuzul spre sat. Le-am promis bătrânilor mei că îi ajut la semănat. Așa că n-o să vă întrerup, o să mă ridic atunci și o să plec. Vă zic de-acuma rămas bun și la revedere.”

Gelu se ridică și el: „Domnule profesor, [spre Mihai] meștere, nu vă supărați, vă rog, o să ies pentru două-trei minuțele”. Zâmbete complice. Vasile și Alexandru se ridică, la fel: „Și noi!” Ies pe lângă bar, pe ușa din dreapta.

Profesorul duce mâna la buzunarul mic din stânga al sacoului, introduce două degete și extrage câteva cartonașe. „Mihai, Pavel, iată cartea mea de vizită. Aveți acolo numărul de telefon. Vă rog să nu mă sunați între orele 14-16 și după ora 20. În rest, dacă pot, voi răspunde sincer solicitărilor, ale căror rezolvare depinde și de mine!”

Tandem aproape sincronic: „Mulțumim frumos!”

Cei doi revin, se așază, iau câte o înghițitură de bere. Își îndreaptă toți privirile spre… capătul mesei.

„Prieteni, nu mi s-a mai întâmplat de ceva timp să mă simt atât de confortabil într-un local public și, mai cu seamă, să simt acut nevoia de-a… povesti unui anturaj eterogen, dar agreabil, cum este cel de acum. Iată despre ce este vorba:

După absolvirea liceului, am dat admiterea la facultate. Spre nemulțumirea tatălui meu, inginer mecanic agricol, optasem pentru istorie-filosofie. Reușisem, dar o parte din cei admiși am fost șterși de pe liste din cauza „originii burgheze”; bunicii mei materni fuseseră comercianți de succes în Făgăraș, orașul Făgăraș. Astfel că m-am prezentat la Comisariatul raional, de unde am ajuns la Ploiești, în uniformă militară, pe care urma s-o port cel puțin doi ani. Serviciu militar obligatoriu. Așa mergeau treburile în acea etapă a istoriei noastre. Tot din cauza „dosarului”, am fost transferat, alături de alți camarazi aflați în aceeași situație, la un regiment de transmisiuni complexe din Buzău.

În armată am învăţat să înot. Pare ciudat. Am crescut pe malurile Someşului şi, la optsprezece ani, nu ştiam să înot. Ei bine, mama făcea adevărate crize de nervi când îi ceream voie să merg cu prietenii la scaldă. De fiecare dată, mă dădea în primire câte unuia dintre ei, încărcându-l cu întreaga responsabilitate dacă aş fi păţit ceva. Reuşise astfel să-mi inducă şi mie frica de apă. În armată, însă, am fost „de capul meu”. În timpul unui exerciţiu de emisie-recepţie radio, care a durat mai multe zile în lunca năbădăiosului râu Buzău, am profitat de camaraderia ireproşabilă a unora dintre colegii mei şi am învăţat să înot.

Regimentul nostru de transmisiuni îşi planifica de două ori pe an aşa-numitele aplicaţii pe roţi. În cadrul acestora, ieşeam din incinta unității militare cu toate maşinile-staţii de radio-emisie şi recepţie de putere mică, medie şi mare. Pentru abordarea operaţiunilor erau folosite două alternative: fie ne deplasam cu propriile maşini la punctul de pornire; fie ajungeam în gară și, de pe rampa pentru animale, ne îmbarcam cu maşinile pe vagoane-platformă, după care eram transportaţi pe calea ferată la punctele de unde începeam „cucerirea teritoriului” cu propriile noastre maşini pe trasee „secrete”, ne „instalam în teren” şi stabileam legături radio, de telegrafie şi de telefonie cu aliaţii. Am parcurs în felul acesta drumuri şi teritorii pe care altfel nu le-aş fi cunoscut. Unele dintre acestea, pentru întâia şi ultima oară.

Spre sfârşitul lui aprilie 1963, am intrat în Târgu Jiu, porniți dintr-o pădure aflată în împrejurimile Târgoviştei, unde ne instalaserăm înainte pentru trei zile și patru nopți, după ce am debarcat de pe vagoane în gara orașului.

Era o zi de primăvară însorită, când am pornit. Spre sfârșitul acesteia, pentru că ni se terminase apa de băut din ploşti şi sticle, ne-am oprit la marginea unui sat oltenesc, unde zărisem o cumpănă cu ciutură deasupra unei fântâni. Gard, ioc!

Sub o rogojină fixată în patru prăjini destul de subţiri, o văcuţă legată cu frânghie de un ţăruş rumega coceni de porumb. Auzind motoarele maşinilor şi gălăgia pe care o făceam conversând, o femeie relativ tânără, să fi avut până în patruzeci şi cinci de ani, ieşise din casă şi se îndrepta spre noi. Bună ziua – bună ziua! Am întrebat-o dacă apa din fântână este potabilă. Ne-a răspuns afirmativ. I-am cerut politicos voie să ne umplem recipientele. Replica ei ne-a uluit în primă instanţă, apoi ne-a revoltat. A cerut câte un leu pentru fiecare litru de apă. Unul dintre colegi, moldovean de prin ținutul Hușilor, s-a aprins brusc şi a început să-i ţină o lecţie patriotică de mai mare splendoarea. Că nu îi e ruşine să ceară bani pe apă, şi încă de la militari români (?) Că unde-i este patriotismul şi dacă soţul ei a făcut stagiul militar (?) Că o legăm cu o frânghie, cum şi-a legat şi ea vaca sub rogojină (!) Că, dacă nu tace, ne uşurăm în fântâna ei(!) Şi, până acesta îşi ţinu lecţia, ceilalţi ne umplurăm ploştile şi sticlele cu apă, cam leşioasă la gust, ceea ce îi determină pe unii dintre noi să renunțe deșertând apa în praful drumului, urcarăm în maşini şi pe-aici încolo! Abia după trecerea anilor, rememorând întâmplarea, m-am întrebat și, relatând-o altora, am fost întrebat, ce o fi împins-o pe biata femeie să ne ceară bani pentru apă!? Desigur, sărăcia, inechitățile sociale datorate unui regim politic doar aparent generator de echitate, vreun necaz iminent, sentimentul frustrării intra-familiale, substratul genetic, sau mai știu eu ce alte motive tainice…

Ajunşi la Târgu Jiu, am fost primiţi şi cazaţi în incinta unei unităţi militare din apropierea locaţiei fostului lagăr de concentrare, unde fusese internat Tudor Arghezi după publicarea celebrului său pamflet „Baroane”. Nu era departe nici complexul artistic brâncuşian alcătuit din celebrele „Poarta sărutului” și „Masa tăcerii”, pe care le-am vizitat în timpul unei permisii de duminica după-amiaza, cum se obișnuia pe vremea aceea. La întoarcerea către „casă”, am fost supus unei probe de abilitate, generată de instinctul de conservare, deci de supraviețuire. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc.

Două întâmplări mi-au provocat stimulativ memoria:

Prima: în timp ce aşteptam pe platoul unităţii venirea comandantului căruia trebuia să i se raporteze, ca în fiecare dimineaţă, întâmplările din ziua precedentă, stând în poziţie de drepţi, am auzit un vuiet surd venit parcă de peste tot şi, în clipa imediat următoare, am simţit că ne clătinăm, iar de pe hornul cazărmii se desprinse o cărămidă şi, în cădere, atinse parbrizul uneia dintre maşinile noastre făcându-l ţăndări. Avusese loc un cutremur de mai mică intensitate.

A doua: între fundaţiile fostului lagăr îşi instalaseră corturile vreo trei sau patru familii de ţigani zlătari. Oameni mândri şi curaţi; hainele de pe ei străluceau de curăţenie. Printre ei – o fetişcană de vreo şaisprezece ani frumoasă foc. Faţa ovală de porţelan era dominată de ochii mari, şi negri, iar desenul buzelor sugera senzualitate. Bluza strânsă pe bust reliefa o talie suplă şi sâni plini, neîngrădiți de vreun sutien, în timp ce de sub pliurile mărunte ale fustelor înflorate se iţeau privirii gleznele subţiri precedate de picioare mici şi delicate. Se îndrăgostise de ea un militar, absolvent de liceu. Seara, după ora stingerii, acesta se strecura prin gardul de sârmă ghimpată şi se întâlnea pe ascuns cu feciorelnica făptură. Se iubeau. Cam la a patra escapadă, cei doi fură surprinşi de tatăl fetei, l-au sechestrat pe camaradul nostru, iar a doua zi dimineaţa toţi membrii şatrei s-au prezentat la poarta unităţii, aducându-l pe îndrăgostit. Ofiţerul de serviciu a fost nevoit să raporteze comandantului unităţii incidentul, iar acesta îi primi pe bulibaşa împreună cu părinţii fetei. Tratativele au fost scurte şi eficiente ducând la un deznodământ fericit. Condiţiile zlătarilor fură acceptate. Tânărul urma să primească o săptămână de concediu pentru a se căsători cu ţigăncuşa. Dacă nu le-ar fi fost acceptate condiţiile, tânărul ar fi fost linşat, iar fata dezonorată prin căsătoria cu un bărbat văduv, sau ucisă.

Am petrecut vreo două săptămâni instalați cu tehnica de transmisiuni și corturile într-o livadă mare cu vișini și cireșe aflată în împrejurimile orașului. De la Târgu Jiu ne-am întors după o lună și zece zile cu maşinile îmbarcate pe vagoane-platformă la baza din Buzău.

(Va urma)