Articole

Considerații privind evoluția social-economică a plasei Cehu Silvaniei între anii 1848-1950

Sintetizând informațiile despre compoziția socio-profesională a populației între Revoluția Pașoptistă și Marele Război am constatat următoarele caracteristici. La recensământul din 1857 aproape întreaga populație avea ca ocupație agricultura. Celelalte sectoare economice, mult mai restrânse în privința persoanelor ce lucrau aici, reprezentau mai puțin de 5% (4,81%) din populația ocupată. Recensământul din 1869 ne prezintă o situație aproape neschimbată, populația angrenată în ocupații „burgheze” fiind tot în procent de circa 5% (5,08%).

Înfăptuirea reformei agrare la mijlocul secolului al XIX-lea, precum și a legislației care încuraja celelalte ramuri economice spre sfârșitul veacului și la începutul secolului al XX-lea, a dus la creșterea nivelului populației ocupate cu meserii neagricole. Astfel, un rol considerabil în procesul modificării structurii socio-profesionale l-a constituit apariția, la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a primelor întreprinderi industriale, a înființării primelor institute sau cooperative de credit, a construirii căilor ferate etc., toate având ca și consecință creșterea populației ocupate în aceste ramuri, dar și scăderea celei angrenate în agricultură. Prin urmare, ponderea populației ocupate în aceste sectoare economice va crește la 9,35% în anul 1900 și la 12,33% în 1910.

Agricultura a fost și va rămâne în toată perioada studiată principala ramură economică. Sistemul de cultură agricolă nu va mai fi unul static ca și în secolele anterioare, ci va cunoaște o dinamică continuă în intervalul temporar cercetat. Dacă la mijlocul secolului al XIX-lea cel mai răspândit era asolamentul bianual, acesta va fi înlocuit treptat spre finalul aceluiași veac de asolamentul trienal, iar la începutul secolului al XX-lea se va începe practicarea agriculturii continue. Progresele acesteia au fost definitorii atât în perioada interbelică, cât mai ales după a doua conflagrație mondială, când pârloaga reprezintă sub o cincime din terenul arabil.

Modul de folosire a terenurilor agricole se modifică treptat, adaptându-se noilor realități economice din plasa Cehu Silvaniei. Dacă în deceniile următoare mișcării revoluționare de la 1848-1849, o mare parte din terenurile gospodăriilor agricole erau ocupate cu cereale, pășuni, fânațe și păduri, spre sfârșitul veacului și în prima parte a secolului următor, vor crește ca suprafață cele cu cereale, ajungând să dețină peste jumătate din suprafața agricolă. Acesta se va face îndeosebi în dauna suprafețelor împădurite și a fânațelor, iar astfel de lucrări sunt semnalate în toate hotarele localităților din zona Codrului.

Numărul gospodăriilor agricole a crescut continuu în toată perioada cercetată. Ele au fost favorizate la început de reforma agrară din 1854, iar apoi de legile agrare din 1921 și 1945, dar și de modul de fărâmițare a terenurilor țărănești prin vânzări, moșteniri sau înzestrări ale tinerilor căsătoriți. Acestora li s-au adăugat și alți factori precum creșterea populației, toate coroborate au făcut ca numărul unităților economice agricole să fie mai mult decât dublu. Astfel, dacă la recensământul din anul 1850 numărul gospodăriilor era de 4.458, numărul acestora va fi mai mult decât dublu la recensământul din 1930, depășind 10.000 (10.214 gospodării agricole).

În privința întinderii acestora se împărțeau în proprietăți mari, mijlocii și mici. Proprietatea mijlocie și mare va fi favorizată să prospere datorită legislației din vremea Imperiului Austro-Ungar. Reformele agrare de după cele două conflagrații mondiale o obligă să cedeze o parte din terenuri țăranilor săraci, iar instaurarea regimului comunist va face ca unele proprietăți să le fie confiscate.

Marile moșii, având de regulă peste 100 de iugăre, practicau o agricultură modernă, aplicau cele mai moderne tehnici de cultură și erau avantajate de legislație, chiar dacă după 1921 vor fi nevoite să-și redimensioneze suprafețele. Ele sunt cele care fixează prețurile în piața produselor agricole, obținând cele mai mari profituri. Gospodăriile mici și mijlocii vor fluctua între o agricultură de subzistență și cea de piață, obținând randamente mult mai mici față de marile proprietăți. Înmulțirea lor și împroprietărirea cu pământ datorită reformelor agrare repetate nu le-au adus întotdeauna țăranilor bunăstarea sperată, dar le-au permis să supraviețuiască și să-și amelioreze nivelul de trai.

Inventarul agricol, indispensabil gospodăriilor agricole, se caracterizează prin creșterea efectivelor de animale domestice și modernizarea lentă a instrumentarului agricol. Animalele domestice reprezintă a doua avere a țăranului după pământ, punând la dispoziția economiei rurale tracțiunea indispensabilă muncii câmpului, mare parte din hrana populației și „materii prime” pentru alte ocupații și îndeletniciri țărănești. Pe primul loc ca număr sunt ovinele în toată această perioadă, urmate de porcine și bovine. Urmează apoi cabalinele, cele mai scumpe și greu de întreținut, apoi caprinele, și mult mai reduse ca număr, bubalinele, catârii și măgarii. În privința animalelor folosite la lucrul pământului, deși numărul lor evoluează pozitiv, se reduce calitatea lor în ceea ce privește folosirea la astfel de munci. Dacă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru mai mult de jumătate din gospodării erau înjugați și înhămați boii și caii, în prima jumătate a secolului al XX-lea se vor folosi vacile, animale mai ușor de întreținut și mai ieftine. Creșterea numărului animalelor domestice în plasa Cehu Silvaniei pe parcursul celor peste 100 de ani studiați a fost influențată de mai mulți factori precum creșterea populației, creșterea suprafețelor agricole sau apariția unor ramuri industriale ce foloseau ca materie primă produsele de proveniență animală. De exemplu, înființarea tăbăcăriei „Mercur” din Cehu Silvaniei, a primelor lăptării din zona studiată sau a primului abator din centrul de plasă au favorizat această dezvoltare a acestei ocupații la agricultorii zonei Codrului.

Instrumentarul agricol al locuitorilor zonei se modernizează treptat, pe măsură ce gospodăria agricolă participă tot mai mult la schimburile comerciale de pe piață, comerț ce îi asigură venituri pentru cumpărarea de mașini, atelaje și unelte agricole perfecționate. În măsura posibilităților, fiecare unitate agricolă se va strădui să aibă un car, un plug și o grapă, chiar și în coproprietate cu un alt țăran, pentru a-și putea lucra pământul și a satisface nevoile unei gospodării. Situarea în zonă colinară, unde lucrul pământului necesită efort suplimentar, dar și posibilitățile materiale modeste ale agricultorilor codreni, au frânat dotarea gospodăriilor țărănești cu utilaje moderne, de fabrică, marea majoritate a acestora fiind confecționate în fierăriile sătești. Dacă în secolul al XIX-lea, uneltele și atelajele din gospodăriile țărănești din lemn erau confecționate din lemn, în prima jumătate a secolului al XX-lea, acestea au tot mai multe componente din fier, mai rezistente, chiar dacă unele tipuri din acestea coexistă până la sfârșitul perioadei cu cele amintite întâia dată. Apariția mașinilor agricole, a mașinii de treierat la sfârșitul secolului XIX, a tractorului și a altor unelte de fabrică utile acestuia, în prima jumătate a secolului XX, a dus la mecanizarea parțială a agriculturii pe marile moșii, la creșterea producțiilor la hectar și sporirea randamentelor agricole.

Progresele înregistrate pentru dotarea gospodăriilor agricole a permis exploatarea mai modernă a solului și au asigurat locuitorilor din zona studiată creșterea lentă a nivelului de trai, chiar dacă mulți dintre ei erau tributarii unei mentalități tradiționale care accepta greu noutățile și inovațiile în agricultură.

Recoltele agricole pe unitatea de suprafață prezintă o evoluție pozitivă lentă în ceea ce privește producția. Principalele plante agricole cultivate, cerealele, dau producții sporite la hectar, însă cele mai mari recolte vor fi obținute în cazul culturilor de cartof și floarea-soarelui. Cultivarea plantelor tehnice și industriale, precum și a celor furajere, au crescut valoarea producțiilor și prin faptul că devin materii prime pentru industrie sau pentru că furajează șeptelul de animale domestice în continuă creștere. Tot acum se înființează cele mai multe vii și livezi, care cu ajutorul tehnicilor moderne vor evolua spre producții mai mari, îndeosebi pe marile proprietăți agricole.

Alte ramuri economice completează veniturile populației tot mai mult în această perioadă. Dacă meșteșugurile, comerțul și transporturile existau și înainte de Revoluția Pașoptistă, industria și sistemul bancar apar acum în economia plasei, la sfârșitul secolului al XIX-lea. În practicarea meșteșugurilor au survenit câteva mutații semnificative. Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ele erau practicate de bresle care aveau drept de monopol în comercializarea produselor în piețe și târguri. Meșteșugurile casnice erau practicate de țărani doar pentru nevoile proprii.

Desființarea breslelor și a monopolului vânzării produselor meșteșugărești prin legea din 1872 a avut ca și consecință participarea tuturor meșteșugarilor la comerțul organizat din piețe și târguri. Liberalizarea practicării meșteșugurilor și a comerțului cu acest tip de produse a dus la creșterea numărului meșteșugarilor din zonă, mai ales în localitățile mici și mijlocii. Urmarea acestei situații a fost înființarea, în aproape fiecare așezare a plasei, a unui atelier de fierărie și tâmplărie, care satisfăceau în primul rând nevoile comunității locale, dar își ofereau produsele și serviciile la târguri și pentru locuitorii altor localități din zonă.

Perioada interbelică, datorită mutațiilor economice, produce răspândirea acestora la scară mai mare, iar cei mai mulți meșteșugari practică doar această ocupație renunțând la agricultură. Cele mai răspândite meserii sunt cele de mecanic de treier, 18,72% din totalul acestora, cizmar (14,78%), fierar (10,84%), tâmplar (9,36%) și croitor (6,90%). Sunt consemnate noi meserii, care vin să se adapteze nevoilor societății din această parte a țării, și care arată noile mutații în sfera meșteșugurilor din zona Codrului. Toate acestea arată adaptabilitatea acestui sector economic la noile nevoi ale pieței și faptul că rămân de neînlocuit pentru economia în schimbare a zonei Codrului.

Comerțul, dacă la mijlocul secolului al XIX-lea, era reprezentat în principal de câteva prăvălii și cârciumi, precum și două târguri de animale, va evolua constant ajungând la mijlocul secolului al XX-lea să dispună de o rețea de cârciumi și prăvălii în aproape fiecare localitate, iar numărul târgurilor să crească de câteva ori.

În prima parte a perioadei studiate predomină comerțul cu produse agricole și meșteșugărești, pentru ca în cea de-a doua să crească, în cadrul acestuia, volumul produselor industriale. De asemenea, are loc o diversificare a profilului prăvăliilor îndeosebi după Marele Război, unele devenind doar pentru vânzarea de textile, altele de aparatură electronică sau produse agricole, iar unele cârciumi se transformă în restaurante. În paralel crește de câteva ori numărul lucrătorilor din domeniu, de la 25 (0,1%) cât erau consemnat în recensământul din 1857, la 265 (0,65%) pentru anul 1910, în calculul din urmă fiind incluși și funcționarii bancari.

Cei mai mari comercianți ai produselor agricole au fost de origine evreiască, ei preluând acest îndeletnicire încă din a doua jumătate a secolului XIX. În acest sens, preluau animalele și recoltele de la agricultorii zonei, după care le vindeau mai departe în interiorul Ungariei sau în alte state vecine. Lor li s-au adăugat vânzătorii maghiari și români, aceștia practicând mai mult un comerț de prăvălie și prin târgurile zonei. Deportarea evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, va avea ca și consecință preluarea acestui important sector economic de către funcționarii autorităților comuniste care-l vor exploata în folosul statului și al lor personal. În final puteam afirma că sectorul comerțului a avut o evoluție pozitivă continuă, a cărui dezvoltare continuă și în zilele noastre.

Industria își are începuturile la sfârșitul secolului al XIX-lea. Beneficiind de materii prime locale, subvențiile acordate de autoritățile statului maghiar și de o legislație favorabilă, vor apărea și în plasa Cehu Silvaniei primele fabrici. Un exemplu edificator este procurarea materiile prime din zona Codrului, precum pieile de animale, cerealele, fructele sau materialul lemnos, mărfuri necesare începerii funcționării primelor întreprinderi industriale, așa cum a fost cazul Tăbăcăriei ,,Mercur” și Fabrici de Spirt din Cehu Silvaniei sau a Fabrici de Cherestea de la Ariniș.

Realizarea Marii Uniri din anul 1918 a dat un nou imbold dezvoltării industriei, aceasta atingând apogeul înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Acum se vor dezvolta noi ramuri industriale precum industria sticlei, a vopselelor sau cea alimentară. Numărul celor care lucrau în astfel de stabilimente se cifrează acum la sute de muncitori, iar capitalul investit la zeci de milioane lei. Unele întreprinderi vor suferi daunele în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, pierderi ce vor fi reparate aproape în totalitate după terminarea conflictului mondial. Preluarea puterii politice de către partidul comunist a dus la naționalizarea morilor, întreprinderilor și fabricilor industriale, întrerupând revenirea economică postbelică. De abia industrializarea forțată din anii ʼ60 și ʼ70 vor dezvolta puternic acest sector economic și vor asigura industriei locul cel mai important între ramurile economice ale plasei Cehu Silvaniei.

Căile de comunicație s-au modernizat pe parcursul acestui interval temporar, încercând să țină ,,pasul” cu modernizarea economică. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea transporturile pe uscat, fie că sunt drumuri naționale, comitatense sau locale, deservesc aproape în totalitate populația plasei. La acestea se adaugă serviciile poștale și transportul fluvial de mărfuri pe râul Someș. La cumpăna dintre veacuri, de mare interes pentru economia zonei a fost darea în folosință a căilor ferate, atât linia principală pe direcția Jibou – Ulmeni – Baia Mare, cât și cea secundară, Ulmeni – Cehu Silvaniei. Tot în acest interval temporar se introduc serviciile telefonice, dar încetează transportul fluvial de mărfuri pe râul Someș.

Dezvoltarea rețelei de transport și comunicații s-a accelerat după sfârșitul Primului Război Mondial, autoritățile județene și comunale coordonând construirea de noi poduri și drumuri, precum și consolidarea celor existente cu cantități mari de pietriș și balastru, pietruirea unor străzi din localitățile mai importante. Ca o curiozitate, Cehu Silvaniei este singura localitate din plasă iluminată noapte cu gaz lampant. Se extind în continuare atât serviciile poștale, cât și numărul posturilor telefonice, multe instituții publice fiind conectate cu acest serviciu modern. Retragerea armatei germane în luna octombrie 1944 a dus la distrugerea unor părți de șosele și căi ferate, iar acestea vor fi refăcute cu mari eforturi în perioada postbelică.

Ultimul sector economic studiat, cel al sistemului de credit apare la sfârșitul secolului al XIX-lea. Primele institute de credit înființate au fost în anul 1884 cele din Cehu Silvaniei numite ,,Szilagycseh és vidéke takarékpénztári részvénytársaság” (1884), ,,Szilagycsehi együtt” (1884), în 1903 – ,,Korona bank” și în anul 1906 ,,Institutului de Credit ,,Codreana” din Băsești. Prin activitățile bancare efectuate au impulsionat modernizarea și dezvoltarea celorlalte ramuri economice precum agricultura, comerțul și industria. Cooperativele de credit s-au înființat abia la începutul secolului al XX-lea, mai ales în comunele mari din plasă. Deși valoarea creditelor și împrumuturilor a fost una modestă în comparație cu institutele de credit, totuși ele au ajutat atât deponenții locali cât și pe cei din localitățile învecinate. Beneficiarii acestor credite au folosit acești bani pentru ași dota gospodăriile cu pământ sau animale de tracțiune, iar alți și-au achiziționat unelte sau scule pentru practicarea unor meșteșuguri sau au cumpărat marfă pentru a o comercializa mai departe.

Dacă în perioada Imperiului Austro-Ungar împrumuturile institutelor de credite se acordau îndeosebi domeniului agricol și comercial, în perioada interbelică oferta se va diversifica și va cuprinde tot mai mult întreprinderile industriale, căile ferate și alte investiții ale statului român. Criza economică din anii `30 și Al Doilea Război Mondial au fost factori perturbatori ai sistemului bancar, unele bănci și cooperative de credit au falimentat sau fuzionat, cum a fost cazul institutului ,,Codreana”. În general, apreciem că evoluția sistemului de credit a constituit un factor de modernizare al celorlalte ramuri economice, activitățile financiare derulate constituind un stimul indispensabil dezvoltării economice din plasa Cehu Silvaniei.

Perioada istorică cuprinsă între Revoluția Pașoptistă și instaurarea definitivă a regimului comunist în România se suprapune cu ultima perioadă din existența structurilor administrative din Transilvania numite plase. Cercetate prea puțin de istoriografia română, ele au avut menirea de a coordona și ajuta dezvoltarea comunitățile locale aparținătoare, mai ales între reperele menționate mai sus. Studiind realitățile social-economice din plasa Cehu Silvaniei putem afirma, că sub aceste aspecte populația zonei a cunoscut schimbări importante. În plan demografic are loc trecerea de la vechiul regim demografic cu niveluri înalte de mortalitate și natalitate, la un regim demografic de tranziție în care acești indicatori sunt în scădere. În cazul realităților social-economice observăm că ritmul schimbărilor este mult mai alert față de perioada premergătoare revoluției, iar locuitorii zonei sunt mult mai deschiși în a asimila lucruri noi. Agricultura se modernizează în numeroase privințe, crește numărul celor angrenați în ocupații neagricole, apar noi ramuri economice, căile ferate, etc. toate acestea ne demonstrează că populația zonei face eforturi pentru a ține pasul cu societatea modernă care se instaurează definitiv în Transilvania, devenită parte a României după unirea din 1918.

 

* Fragment din volumul lui Augustin-Leontin Gavra, „Realităţi demografice şi social-economice în plasa Cehu Silvaniei (1848-1950)”, apărut la Editura Caiete Silvane, Zalău, 2022.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.