„Viaţa veşnică” şi veşnicia morţii se află într-o vădită contrarietate. Numai inexistenţa, urmată morţii, este veşnică. Nimeni, luat individual, nu poate trăi etern, ci doar în datele temporale ale posibilităţilor lui. Existenţa pare imuabilă doar în generalitatea derulării ei factice.
Viaţa poate exista doar în limitele propriei apariţii şi dispariţii, în brevitatea răgazului dintre două incertitudini absolute. În timp ce viaţa are nevoie de iluzii, moartea are nevoie doar de concreteţe. Moartea nu poate fi recuperată cu nimic, nici măcar cu prezumtiva viaţă de apoi. Căci moartea blochează pentru totdeauna viaţa în propriul gol din care nu se mai poate ridica nimic. Moartea poate fi perfectă doar prin intermediul imperfecţiunii vieţii. Moartea nu are nevoie de o vastă experienţă, de insolitul şi perfecţiunea vieţii, ci doar de banalitatea candidă a acesteia. Din interiorul morţii nu mai poate vorbi nici o viaţă, căci glasul ei a amuţit pentru totdeauna. Din interiorul vieţii putem rata viaţa, dar nu putem rata moartea. Este o ironie absolută în faptul că singura certitudine a vieţii este moartea. În rest, viaţa se compune doar din relativități, chiar şi naşterea fiind rodul pur al hazardului. Moartea este o tăcere definitivă în care nu mai palpită nimic, nici chiar cea mai hazardată speranţă. Pentru faptul că nu am ales să ne naştem, ar trebui să fim de o iresponsabilitate absolută. De ce să răspundem pentru o întîmplare la care nu am consimţit, la care nu am fost părtaşi, fiind condamnaţi la existenţă? Apoi, dacă tot existăm, de ce nu putem afla finalmente pentru ce existăm? Cine răspunde pentru această anomalie cosmică? Dacă am şti a priori cît de strîmbă şi de execrabilă este lumea în care ne naştem am refuza-o încă din faza intențională. Mai bine să fim exilaţi direct, fără ocolul derutant al vieţii, în impasibilitatea şi eternitatea nimicului decît în inconfortul şi anomalia temporare ale existenţialităţii mundane. Fiecare moarte demonstrează inutilitatea vieții.
Inconştienţa naşterii este plătită cu supraconştienţa morţii. Lumea e perfectă doar în momentul în care survine propria moarte. Moartea face generalitatea lumii posibilă chiar pe fondul anihilării ei individuale. Prin moarte, re-naşte iarăși nimicul. „Viaţa este o scurtă absenţă între două inexistenţe” (N. Stănescu).
*
Cînd deschizi o carte intri încet în sufletul autorului, cotrobăi curios prin gîndurile lui eratice, îi îmbraci nonşalant singurătăţile. Traversezi clipele pe punţile lui de cuvinte, locuieşti temporar într-o pagină plină de umbre stranii, devii un personaj care nu va mai putea ieşi niciodată dintre cele două coperţi. Rămîi un biet rătăcitor printr-o poveste neştiută. Pentru a nu mă pierde total în acest labirint de cuvinte, practic o selecţie severă în privinţa cărţilor pe care le citesc, le subliniez, le adnotez, le devorez… După citire, ele rămîn însemnate ca după o tăcută bătălie textuală. Cu adevărat, nu-i pot citi decît pe cei care scriu mai bine decît mine. Cu cît citeşti mai atent şi mai aprofundat o carte, cu atît e mai greu să şi scrii despre aceasta. Dacă îţi place o carte, ce rost are să scrii despre ea? Dacă nu îţi place, nu are nici un rost să scrii despre ea. Inefabilul scriiturii poate fi doar trans-pus aproximativ în anacoluturi şi tautologii. Nu poţi scrie decît despre cărţile pe care parţial le-ai ratat.
*
Dincolo de dimensiunea ei maternă, marea ne provoacă limitele în mod tentant şi riscant deopotrivă, unind concomitent începutul cu sfîrşitul, proximitatea cu abisalitatea. Sunetul primordiilor reverberează în fiecare zbatere a valurilor, totul se compune şi recompune în tumultul unei picături de apă. Chiar şi timpul se lasă prins în propria inconsistenţă, pendulînd monoton între două incertitudini – cea a apei şi cea a uscatului. Marea oferă, pentru cîteva clipe, iluzia unei eternităţi tangibile. Privită din punct de vedere literar, marea este o poezie în care ne afundăm ca într-un vis, o incomensurabilă lacrimă a unui plîns cosmic. Ea ne învăluie cu vraja ei îmbietoare, care adie cu ritmurile melismatice ale unor versuri şoptite în pagini de nisip. Privită strict juridic, marea este un criminal în serie.
*
Există un anumit grad de ipocrizie sofistică în încercarea de a salva decadenţa comportamentală prin intermediul valorii estetice, chiar dacă acestea sînt privite în relativa lor incongruenţă. Avînd în vedere faptul că dimensiunea axiologică a unei opere este pretabilă la decantări şi la multiple interpretări subiective, pe cînd evidenţa comportamentală poate fi mai clar evaluată şi tranşată, se încearcă o inocentare şi disculpare atitudinală dinspre registrul estetic spre cel etic. Numai că atunci cînd talentul este folosit ca să scuze imoralitatea, acesta se perverteşte, mărind amploarea culpei morale. Nici talentul, nici chiar genialitatea nu pot anula decăderea morală, infamia, inumanitatea. Fenomenul estetic nu se judecă moral, după cum nici imoralitatea nu poate fi salvată cu o prezumtivă calitate estetică. Ca atare, ele trebuie transferate în judecata integrală a umanului, care le înglobează în structura sa. Căci în orice act estetic sau etic, umanismul trebuie să reliefeze integralitatea potenţelor şi însuşirilor sale. Restul este relativism estetic şi moral dus la extrem, confuzie premeditată – ignoratio elenchi.
+ There are no comments
Add yours