La cei 81 de ani împliniți (născut în 5 ianuarie 1943), Teofil Răchițeanu este un scriitor prolific (cu un palmares de aproape 40 de volume). În vara anului trecut (2023) a publicat la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, un nou volum de poeme, intitulat „Elegii sub stele căzătoare – De din alte vechi-noi scrinuri adunate”. Deși o parte din titlu poartă denumirea volumului de debut din anul 1969, „Elegii sub stele”, acesta nu repetă poeziile din acel volum. Iată ce ne mărturisește poetul cu privire la titlu: „Primul meu volum, cel de debut, apărut în 1969, «Elegii sub stele», se numea «Elegii sub stele căzătoare». Cenzura mi-a tăiat cuvântul căzătoare, considerându-l subversiv. Ca un fel de răzbunare, includ acest cuvânt în titlul volumului de față, despre care cred că e ultimul ce, din voința mea, se tipărește” (Prefață la volum, p. 5).
Poeziile au, într-adevăr, un parfum vechi (din vechi-noi scrinuri), dar tematica abordată este cea cunoscută de cititori: relația om-Dumnezeu, atitudinea în fața morții, iubirea, copilăria, muntele, istoria și valorile naționale, singurătatea, plânsul alb (sau voievodal), fragilitatea ființei umane etc. …
„Stelele căzătoare” reprezintă trecerea, ca principiu al întregului univers: „Cădeau stelele cădeau, / De spaimă și de moarte grele / Și singur Domnul Dumnezeu / Se tînguia, bătrîn, prin ele” (Finis). Aceste triste stele sunt „cimitirele, Doamne, ale viselor mele” (Semne-n lume peste tot de-ntrebare). În acest univers, poetul se simte „strein”, deoarece „deasupra sunt mereu triste stele”.
Moartea, sau „capătul de cale” cum zice L. Blaga: „Greul cel mai greu, mai mare / Fi-va capătul de cale” (Greierușa), nu este binevenită primăvara, deoarece este în dezacord cu natura. Ea este cântătoare, pentru că „i se dăruie pe veci mireasă”. Moarte este: „A Genunilor Genune / Unde, grele de păcate, / Lumile au căzut toate” (Încă un gînd al meu mai greu).
Starea poetului e una de mâhnire și tristețe: „mereu e seară-n mine și, tîrziu”. Plânsul nu e unul fizic, ci o stare sufletească specială: „Și-n mine plîng amar fără de lacrimi” (Un plop). Este aici vorba de un „amar al sufletului”, deoarece: „Și-oriunde calc locul acela doare” (Ci pentru toate vine un sfîrșit).
Muntele este toposul primordial preferat de poet. Munții lui Teofil Răchițeanu au „crengile de lacrimi pline” (În somn mi-am plîns azi-noapte munții mei). În munți este un cer „senin-senin”, iar norii ce trec pe el par corăbii pline de „adînci misteruri” (Va fi să-l auziți și voi vreodată?). Vorbeam de plânsul alb, sau plânsul arheic, care este dătător de speranță. Lacrimile lui ne luminează zilele, deșartele, care: „Ni le nușcine tot macină / Un ochi atotveghetor / Mi le luminează cu-o lacrimă” (Zilele mele, deșartele). În munți, Dumnezeu caută izvorul cu apă vie. Îi trebuie doar trei picături și „El la loc o să învie” (Murise, vai, vai, Domnul Dumnezeu). Nu este o moarte totală, deoarece „din adînc / De alt gînd nuș’ cin’ să vie / Într-o zi, și, fericit, / Mortul meu să îl învie” (Mai greu din ce-n lume-i greu). Există, totuși, o rază de speranță, „acea lumină din lacrimă”.
În munți tronează „craiul Ardealului”, Avram Iancu, căruia Teofil Răchițeanu i-a închinat un volum de poeme intitulat „Patimile după Iancu”, Clusium, 2008. În dedicația pe care mi-o face cu ocazia apariției volumului, poetul îl numește pe erou „cel mai bărbat dintre bărbații Ardealului”. În prefața aceluiași volum, intitulată „Scurtă confesiune”, poetul spune: „Noaptea în care sufletul Iancului a căzut a fost adînc-tragică. Sînt convins că doar un geniu de mărimea lui Shakespeare ar putea, în brutalitatea ei, să o exprime” (Prefață, p. 10). Poemul din volumul în discuție se intitulează Cîntă Iancu-n codrii lui, din care cităm o strofă: „Cîntă Iancu-n codrii lui, / De jalea Ardealului, / Codrii vechi se clatin lin / Vălurați de-al lui suspin”, pentru că Ardealul a fost mult „lănțurat”. Și mai departe, din aceeași Prefață: „Pe cerul sufletului românesc, Iancu este o stea cardinală, iar lumina ei are puritatea lacrimei” (p. 10).
Într-un poem este venerat poetul Nichita Stănescu, „nebunul de înger” dus de un nor, sus, la îngerii genii: „Între care el îngerul unic era” (Fantezie cu Nichita).
Amintirea copilăriei îi luminează zilele, de aceea ea este o nestemată care e chemată să-l însoțească în ceasul morții: „Întoarce-te, te rog, din nou la mine / Căci sînt bătrîn-bătrîn acum și-aș vrea, / Cînd voi muri, să-n brațe mor cu tine” (Copilărie, tu, frumoasa mea).
Poetul are atât foc în suflet încât ar putea să aprindă cu el stelele pe cerul nopții, o puternică dragoste cu care ar putea să-nvie morții, atâta fericire încât ar putea să aprindă alt soare. Singur poetul se-ntreabă: „de unde această putere?” Răspunsul vine simplu de la sine… Iubirea, care e izvorul fericirii. Dragostea e ceva „dulce, ce doare” (Că mi-i dragostea durere). Iubirea-i tot ce-i mai frumos și sfânt pe acest pământ. Câteodată și dragostea se face uragan, dar când dragostea se face dulce, și „iadu-nvolburat se face rai”. Dragostea îl cuprinde cu totul pe poet „și în ea mă înzidește”. Dragostea devine ceva sfânt dacă e luminată de focul inimii: „Cînd mîndra mea trecea, / Ceru-n jur se frăgezea, / Iarba pe pămînt creștea, / Dumnezeu se pătrundea” (Suflet al meu ce-i cu tine?).
Un volum care se citește pe-nserate și care ne luminează zilele cu o lacrimă.
+ There are no comments
Add yours