Teodor Sărăcuț-Comănescu, Restituiri (haibun-uri)

Copilăria este imaginea spre care ne întoarcem mereu cu fața și, de care, oricând ne-am întoarce, nu ne este rușine.

Ea este o amprentă nebănuită asupra devenirii noastre ulterioare, și asta nu numai pentru că este prima noastră vârstă nevinovată, ci pentru că vedem cu un ochi magic toată mișcarea din jurul nostru, pe care încercăm să ne-o explicăm tacit, pentru neputința de a ne opune în fața ieșirilor și poate chiar abrutizărilor celor în vârstă.

Copilăria o purtăm uneori în suflet ca pe o furtună ce tinde să se dezlănțuie adesea în viață, dacă nu ne-ar opri acel sâmbure al vârstei rușinii…, și care ne lasă în suflet tânguiri zadarnice.

trecut și prezent –

în cufărul bunului

poze alb-negru

*

Dincolo de ideea unei trăiri ușor fataliste, poți accepta faptul, verificat de multe ori, că trebuie să-ți duci crucea și să ajungi la convingerea în propria ta  trăire că această cruce nu poate fi dată decât celor care sunt aleși, pregătiți și capabili să o poarte.

De câte ori nu te gândești la faptul că antinomiile care sudează  momentele de fericire de cele de nefericire existente în cumpăna ființării omenirii ar produce doar drame dacă n-ar exista entități predestinate susținerii acestor stâlpi ai permanentei desăvârșiri arhitectonice, și care o reprezintă trăirea umană. 

Doar un stimul prea puternic ar putea să te abată din acest univers al gândurilor, care să întrezărească o scânteie mai contrastantă decât tot ceea ce ai trăit până la un moment dat. Toate acestea, adăpostite în ierarhia unui individ, care nu ar renunța niciodată la prioritățile existențiale, fiind toată viața lui un om ordonat, cu principii clare, și de la care nu ar putea abdica sub nicio formă în această luptă, se dau involuntar pe două teritorii, unul arhicunoscut, cel al trăirii de până la clipa prezentă, și altul al unui viitor care în mintea ta poate fi doar un act indispensabil de intuiție și chiar de voință, nicidecum o certitudine, ce ar trebui sigur să aducă fie o victorie, fie o înfrângere, calea unui armistițiu nu-și poate găsi locul într-o asemenea confruntare.

Te pot părăsi toate simțurile exterioare, sau mai degrabă se pot alia în sprijinul celor interioare, iar inima și mintea ta par să se unească în luarea unei decizii care ar putea însemna pentru tine fie un act al vitalizării trecutului, extrem de viu în minte, la fel ca imaginile unei pelicule îngrijite de oameni competenți, fie o catastrofă. E certificat faptul că nu poate să se sedimenteze în mintea ta o altă imagine vie, fără o radiografie a acelor momente care te-au marcat mereu în trecutul tău, și care, cert, constituie acum suportul nealterabil al unei decizii de om viețuitor, ce nu acceptă rabaturi vizavi de acțiunile sale individuale.

Primești adesea impulsuri în obligația ta morală și socială de a analiza asemenea reverberații care te transpun într-un alt timp și chiar într-un alt spațiu, plasându-te în ipostaza muribunzilor care, deși din punct de vedere existențial, nu mai ființează cu câtva timp înaintea morții fizice, își rememorează cele mai importante momente ale trăirii, luminându-i în drumul lor spre dispariție și inducându-le falsa impresie că ar începe să-și revină… sau să trăiască o altă viață.

vremuri expirate

în tainice respirări –

moartea ca un dar

stele puține

pe firul Ariadnei –

în joc destine