Viorel Gh. Tăutan, Priveghiul

(continuare din nr. 235/august 2024 al revistei Caiete Silvane)

– Doamnelor dragi, […] Priveghiul măcar – să-mi amintească de nopțile din primii ani ai copilăriei în care eram fericit văzând și știindu-mă vegheat de maică-mea… de mama mea (accentuează asupra acestei expresii bi-vocalice sonore, respingând implicit prima formă; nu i-a plăcut niciodată când o auzea rostită, nu exprima, adică, noblețea celei de a doua, întreagă și semnificativă: „mama mea”!), iar dimineața eram întâmpinat de zâmbetul ei trist; atunci nu înțelegeam, firește, această tristețe din ochii ei, se trezea, cu o jumătate de oră mai devreme, își pregătea cafeaua matinală, punea la încălzit laptele pentru sticluța cu biberon și, mai târziu, când mai crescusem, pentru ceșcuța obligatorie, pe care mi-o ducea la gură, în timp ce mă îmbrăca, îmi pregătea gentuța și mă… transporta pe landou la creșă, apoi la grădiniță, de unde mă prelua după-amiaza, când se întorcea de la serviciu, așa cum s-au obișnuit pe la noi majoritatea copiilor… Și, încă ceva: domnul Șumălan mi-a promis o discuție despre defuncta mea mamă din perioada în care au fost colegi de serviciu. Nu-i așa, domnule Mihai?

Acesta confirmă înclinând capul.

Câteva secunde se aud doar sunetele înserării dinspre gospodăriile de prin împrejurimi, capela fiind amplasată între cimitir și cartierul sudic al zonei centrale vechi.

Schimb de priviri și mobilitate fizionomică ostentativ discretă între cele patru „muieri”.

– Noa bine atunci, răspunde Veronica, noi om mere să ne hodinim. Ne vedem, cu voia Celui de Sus, mâni, la petrecanie. Dumnezeu să-i deie hodină veșnică răposatei, mama dumnitale, domnule Marius. Noapte bună, domnu’ Șumălan!

Salut final acompaniat de vocile celorlalte trei. Își iau sacoșele, coboară treptele terasei și se îndreaptă spre poarta dinspre stradă, întredeschisă, murmurând conversații doar de ele auzite și, mai ales, înțelese.

Mihai și Marius rămân cu privirile acompaniind plecarea acestora. De parcă o voce insinuată instinctiv le-ar dicta mișcările, coboară cele trei trepte ale terasei și le urmează către poartă, se opresc, se întorc unul spre celălalt și rostesc simultan:

– Aș vrea să…

Blocaj instantaneu, zâmbet indecis, cum se întâmplă de obicei în astfel de situații.

– Te ascult, Mihai…

– Hai să închidem poarta, apoi să ne întoarcem pe terasă; aș dori să mă așez. De când am plecat, n-am avut răgaz de odihnă. S-a blocat un detector de fisuri metalice interioare și a fost nevoie de o intervenție rapidă, așa că am cam transpirat dezasamblându-l, împreună cu doi colegi, pentru depistarea părții scurtcircuitate, înlocuirea și reasamblarea… din momentul când am ajuns acolo până la sfârșitul programului de lucru.

Odată reveniți sub lumina albă a tubului cu neon fixat deasupra ușii duble de la intrarea în capelă, se așază instinctiv pe băncile amplasate în unghi drept la colțul din dreapta terasei, format din gărdulețul împrejmuitor, astfel încât să se afle aproximativ față în față. Pe latura dinspre zid, la circa doi metri și jumătate de ei – cele două mese cu mizilicuri și lichide. Odată așezați, reia discuția.

– Te rog, ce-ai intenționat să zici, domnule Marincu?

– Vreau să-ți mulțumesc pentru dovada camaraderiei, pentru că ai reușit să-mi inoculezi în doar câteva minute ceea ce trebuie să se înțeleagă prin căldura și certitudinea unui sentiment rar, prietenia… Amiciția, în etimologie latină. Faptul că te-a interesat siguranța mea, că te-ai oferit să mă acompaniezi în priveghi, dar și femeile, Veronica și consătenele ei, cu oferta lor, mi-au sugerat ipoteza că aici, în zona aceasta a țării, oamenii sunt compasivi, săritori adică la necazul semenilor… și nu cred că mă înșel…

Mihai zâmbește șăgalnic:

– Așa suntem noi, oamenii, peste tot, și mai buni, și mai răi, nu-i nimic nou în privința asta, cred că știi…

– Da, sigur că știu, însă acest mod de a discrimina a devenit banal, te rog să mă scuzi. Pe mine mă preocupă, probabil din pricina pasiunii pentru informație prin lectură, dar și din curiozitate nițel exacerbată, numeroase, dar subtile teme și motive ale vieții sociale. De pildă, pentru a ne concentra doar la acest din urmă exemplu, al caracterului uman preponderent benefic sau, dimpotrivă, malefic, constat că înclinația spre una sau alta dintre trăsăturile colective de caracter sunt proprii majorității populației dintr-o anumită regiune sau areal mai întins ori mai restrâns. Este precum o… epidemie etică și sentimentală, dacă vrei, de areal. În regiunea unde trăiesc și-mi practic profesia, oamenii sunt mai distanți, mai circumspecți, malițioși și mercantili.

Mihai începe să se foiască. Se ridică, îi face semn celuilalt să rămână pe loc, face doi pași spre mese:

– Te rog să mă scuzi, îmi iau un pahar de cola și revin. Dorești să-ți torn și dumitale?

– Mulțumesc, îmi iau singur.

Ajunse lângă masă, extrage un pahar, apucă recipientul cu pepsi, îi scoate dopul și toarnă lent lichidul brun-violaceu. Între timp, Mihai se întorsese pe bancă și așază lângă el paharul din conținutul căruia băuse aproape jumătate. Așteaptă revenirea celuilalt, care procedează la fel. Îl privește insistent, apoi chicotind:

– Hm! Marius… Marincu. Dacă respecți regula de catalog: Marin – cu Marius! Mda! Văzând zâmbetul dificil perceptibil al acestuia: Ziceai că dorești să afli amănunte despre Florența. Dar, înainte de asta, dă-mi voie, te rog, să-ți pun o întrebare!

Celălalt se relaxa într-o poziție neglijentă, cu picioarele îndepărtate ușor întinse și spinarea încovoiată sprijinită de șipcile gardului care înconjoară protectiv spațiul terasei. Auzind solicitarea interlocutorului său, își rectifică poziția marcând în felul acesta și concentrarea atenției. Duce paharul la gură și-l golește:

– Te rog! Ascult!

– Mă simt obligat să recunosc faptul că preocupările mele… din așa-zisul timp liber nu au în centrul lor cititul, lectura. E adevărat, îmi place să citesc, însă nu renunț la alte treburi, ori activități plăcute pentru a citi o carte, un roman, de pildă, într-o săptămână, să zicem, cum aud pe câte unii, mai ales pe unele, că se laudă. Mai citesc pe telefon și pe calculator, depinde unde mă găsesc și cât am de așteptat. De ce-ți… divulg acest aspect din… existența mea? Pentru a-ți mărturisi că nu înțeleg unele cuvinte și expresii din ceea ce zici în conversațiile cu noi, ceilalți, mai ales cu doamnele profesoare pe care le-ai cunoscut și tu în această seară. Am observat că ele, da, au priceput ce ziceai. Nu știu de ce, față de tine, un necunoscut, de fapt, nu mă jenez să mărturisesc aceste…, cum să le zic… lipsuri… La fel simțeam în discuțiile… personale cu… Florența, uite, mama ta. Avea un fel special de-a genera… încredere… discreție, pe care îl simt și la tine…

Ridică privirea. Întâlnește ochii încercănați ai lui Marius privindu-l fără să-l vadă (abia lumina neonului, albă, dezvăluie cearcănele vag cenușii din jurul ochilor săi negri). Tonalitate concluzivă:

– Ești a doua persoană care-mi atribuie această calitate. Prima este fosta mea soție, uxor, cum îi spuneau străbunii noștri latino-daci, prima și ultima, unica, Marele Arhitect, cum îi zic masonii, s-o protejeze. Credea că există, îl pomenea, însă nu așa cum îl propovăduiesc numeroasele culte și organizații religioase. O… erezie pe care i-am împărtășit-o. Posibil că tocmai această însușire a generat dorința-mi de a porni în căutarea mamei mele biologice. Îmi apărea în vis, vorbesc de… Florența, cu zâmbetul ei trist, mai cu seamă din ziua când mi-a vorbit pentru ultima oară, cu glas tremurând, acolo, în holul orfelinatului, „să fii așa cum te știe mama, ascultător și blând, să nu uiți că ești iubit. Voi face tot ce e posibil să fim iar împreună…” Nu pot uita vreodată tonalitatea vocii ei de atunci, acel tremolo pe care nu-l mai percepusem. Îmi venea să plâng, să strig, dar ceva sau cineva nevăzut și puternic îmi ținea o mână peste gură. Mi se umpluseră ochii de lacrimi; dacă aș fi clipit, mi-ar fi inundat obrajii, însă acel ceva sau cineva mi-a pus stăvilare sub pleoape. Înțelegeam și nu înțelegeam ce se întâmplă. Ea nu plângea. Stătea în picioare, între un geamantan mare din plastic și o sacoșă în care adunase toate lucrușoarele și jucăriile mele preferate, puțin aplecată spre mine, îmi perforase privirea cu privirea ei gravă, încât mă simțeam hipnotizat, am dedus asta mai târziu, poate de aceea nu-mi porniseră lacrimile din rezervoarele pleoapelor de jos, „vă rog insistent să aveți mare grijă de el, să nu-l brutalizați, iertați-mă, știu că n-o veți face, dar să nu îngăduiți nimănui să-l bruscheze!” Educatorul căruia m-a încredințat, precum și directorul de-atunci al Casei de Copii, bâiguiră câteva promisiuni, garanții ale doleanțelor ei, mama s-a întors și, cu mersul ei ușor legănat, dar mândru, acum aș zice țanțoș, s-a îndreptat spre ușă, a deschis-o, a ieșit fără să privească îndărăt și s-a pierdut în dreapta printre cei câțiva pietoni matinali ai urbei. A fost pentru ultima dată când am văzut-o pe mama mea adorată și, în acea perioadă, de neînțeles.

Mihai amuțise. Înghite un nod care i se formase în gât, duce paharul cu pepsi la gură și bea lacom ce mai rămăsese în acesta. Câteva secunde de liniște în univers.

– Dar astăzi? întreabă el, schimbându-și poziția pe bancă…

– Te rog să mă scuzi că te întrerup, Mihai, dar m-ai îndatorat cu un răspuns la o nedumerire de-a ta privind… lexicul, în fine, vocabularul de care uzez…, hm!… pe care-l folosesc în timpul conversațiilor sau al scurtelor discursuri (speech) cotidiene sau ocazionale. Dacă posed acest lexic oarecum mai bogat în comparație cu alții de condiția mea socială, o datorez părinților mei adoptivi, cu nume predestinat… Caloianu. El, Antoniu, tatăl adoptiv exemplar, și soția sa, Eleonora, mama perfectă, aș cuteza să o clasific astfel, s-au dăruit total îngrijirii și educării mele. Doamne-Doamne, cum i se spune frecvent, mai în glumă, mai în serios, acestei Energii pozitive universale, a sărit prompt în ajutorul unui băiețel liniștit și extrem de curios, aflat într-o situație ermetică. Îi omagiez ori-de-câte-ori se ivește ocazia. Pe scurt, la aproximativ cinci luni după ce am rămas la orfelinat, perioadă despre care merită să afli câteva detalii, dacă, desigur, te interesează, am fost preluat, împreună cu un… coleg mai mare cu doi ani, în plasament particular, de către o familie, Caloianu, mai degrabă un cuplu tomnatic de dascăli, a căror unică fiică decedase în urma unui accident de circulație înainte cu circa zece ani. Tata Anton, cum îi plăcea să-i spun, era profesor de istorie la un gimnaziu dintr-o comună aflată la șase-șapte kilometri depărtare, iar mama Lenora era învățătoare la Școala Specială de nevăzători din oraș. Locuiau în casa lor, la curte, cum se zice. Accentuez: colegul meu era orfan de ambii părinți, care, fiind cadre medicale militare, decedaseră în timpul unei misiuni peste hotare. Ei bine, prietene Mihai, pot afirma cu mâna pe inimă că datorez formarea mea intelectuală, morală și, da, materială celor doi „părinți” adoptivi.

Nu-mi pot imagina o viață ideală de copil și adolescent altfel decât aceea pe care am petrecut-o eu și, până la un anumit moment, „fratele” meu, Cornel Ciuparu. Până la un moment dat, zic, pentru că atunci când parcurgeam, el – clasa a opta, eu – clasa a șasea, un unchi de-al său pe linie maternă, ajuns om de afaceri în Canada, l-a căutat, l-a invitat pentru o vizită în timpul vacanței de vară dintre clasele a șaptea și a opta, a întreprins tot ce era legal necesar pentru adopție, iar după absolvirea ciclului gimnazial, Cornel a plecat la noua sa familie. S-au despărțit greu părinții noștri adoptivi de el, însă n-au încercat să-l constrângă sub nicio formă. El opta pentru activitățile practice, se oferea să meargă la cumpărături, să îngrijească pomii, să hrănească păsăretul, deși era foarte bun la învățătură, n-aveai cum să fii altfel în condițiile materiale și ideale din punct de vedere al instruirii intelectuale și pragmatice care ne-au fost oferite. În comparație cu el, eu am preferat confortul lecturilor, controlate și îndrumate cu foarte mult tact de către cei doi părinți ai noștri. Așa, aparent fără dificultate, mi-am îmbogățit vocabularul. Îmi plăcea să conversez cu adulții din anturajele familiale și cele oficiale. Îmi redactam scurte discursuri pe care urma să le propun la diverse ocazii. Făceam și eu treburi gospodărești; aveam grădină, o mică livadă, curte cu tot felul de păsări, părculeț cu flori și două balansoare, chioșc dotat cu grătar, tot ceea ce e necesar unui om să se simtă în largul său. Înainte de a se îmbolnăvi tata Anton, cumpăraseră o piscină octogonală supraterană. Este inutil să afirm că mi-ar fi fost mai bine dacă rămâneam cu mama Florența și tatăl meu care era mai mult plecat.                           

(va urma)