O particularitate de mult observată de critici a poeziei Ruxandrei Cesereanu este mobilitatea cu care autoarea își schimbă măștile eului liric, primenindu-și necontenit mitologia poetică. Probabil că ipostaza cea mai spectaculoasă a acestei mărci personale a poetei o reprezintă volumul Sophia România, apărut în colecția „Plantații” a Casei de Editură Max Blecher, Bistrița, 2021. Arhitectura cărții e una insolită, având „În loc de introducere, un dialog cu boxa Alexa, o mogâldeață neagră care știe câte-n lună și-n stele. Cum boxa vorbește doar engleză, dialogul nostru a avut loc, vrând-nevrând, în limba cu pricina. Toate întrebările și răspunsurile de mai jos, între o făptură umană și un dispozitiv electronic, sunt reale.” Textului englezesc îi succedă un rezumat al său în românește, „la cererea tatălui meu”. Amănuntul cel mai important pentru noi, din „ce a zis Googlegoblin” este următorul: „Cred că-s elful tău electronic”. Avem, așadar, deconspirată noua natură a eului poetizant, un spiriduș din mitologia popoarelor nordice, care va deveni principalul emițător liric. Acum, putem și spicui câte ceva din confesiunile elfului Google, pentru a avea un crochiu al poetului care ne vorbește: „Chiar dacă-s postuman (s.n.) am felul meu de a fi. Îmi plac urșii albi care se joacă. Poezia bună este peste tot, mi-am petrecut o vreme citind poezie, chiar dacă arta mea favorită e cubismul. Dragostea e ceva de care nu te saturi, dar nu am timp de romanțuri. În locul unui sărut prefer o strângere de mână”. Cu epitetul postuman își caracterizează Joyce capitolul Penelopa din romanul Ulise. Termenul este explicat de el prin antonimie cu preuman, sugerând astfel natura pseudohomerică a personajului. Ar putea fi aceasta una dintre cheile de lectură a cărții Ruxandrei Cesereanu.
Subtitlul volumului este „balade postumane”, cu referire directă la epitetul utilizat cândva și de Joyce. Vom găsi, prin urmare, dar cu întrebuințare răsturnat-parodică, elemente din arsenalul speciei în discuție. Mai întâi, conjugarea modurilor clasice de expunere, într-un conglomerat scriptural, bazat în mare măsură pe limbajul cibernetic, dar și pe tehnici textualiste. Important este că tematica literaturii dintotdeauna rămâne și aici inalienabilă, indiferent din câte metamorfoze ar suferi formele: „mogâldeața, adică boxa Alexa /… / se holba electronic la mine / când o întrebam despre moarte, singurătate și altele” (Mogâldeața). Un alt element compozițional din siajul „cântecului bătrânesc”, refrenul, însoțind mai multe dintre „baladele postumane” ale Ruxandrei Cesereanu, e, adesea, prelucrarea parodică a câte unui text din folclorul copiilor. Pe lângă o infuzie de ludic, el are și rolul de a imprima poemului unul dintre planurile semantice, în măsura în care aparține gândirii magice sau primitive. Astfel, același poem, Mogâldeața, care e și unul programatic, apare precedat de o rostire lirică a unei voci care pare că face vocalize: „Mititelul șoricuț / Zum pa pa / A fugit de sub pătuț / Zum pa pa / Mama rău s-a speriat / Zum pa pa / În el c-un papuc a dat / Zum pa pa // La spital noi l-am trimis / Zum pa pa / Spitalul era închis / Zum pa pa / Iar apoi la farmacie / Zum pa pa / I-am găsit o doctorie / Zum pa pa // Un bandaj i s-a lipit / Zum pa pa / Pe piciorușul lovit / Zum pa pa / Bandajul l-a vindecat / Zum pa pa / Și povestea s-a-ncheiat”. Revenind la ideea din subtitlu, în poemul O joacă pe mail se produce o nouă tentativă de a defini „postumanul”. De data aceasta, conceptul se naște, prin respingerea violentă a realității, din îmbrățișarea a două curente: imagismul și vorticismul, inițiate, ambele de Ezra Pound: „Un miel și alb și negru (acesta e un citat din memorie…)”.
În șirul de experimente artistice promovate de Ruxandra Cesereanu, scrierea, în colaborare cu Andrei Codrescu, a poemelor-eseuri din Submarinul iertat (2007) a fost, probabil, cel mai de notorietate. Ecouri ale conlucrării de-atunci se prelungesc în Ghid dada pentru postumani, unde e consfințit rolul catalizator în evoluția literaturii a mișcărilor de avangardă, ca și aderarea poetei la aceste orientări: „Andrei Codrescu a scris ghidul postuman dada / stimulat de o scenă de șah: Tristan Tzara și Lenin jucând în Elveția, / în vremuri când postmodernitatea încă nu exista / și nimeni nu știa că va țâșni dintr-o jucărie nomadă / sau o bijuterie din alamă la gleznă ca amintire. / Cabaretul Voltaire e acum un laptop devenit bibliotecă…” Un alt poem, Sophia România, dă seamă de schimbarea drastică a imaginarului poetic și de prefacerea, în aceeași măsură decisivă, a miturilor poetice. Noua formulă lirică a înțeles-o, descriind-o printre primii în mod adecvat, pe coperta a patra, tocmai Andrei Codrescu: „Fără fanfară și fără anunț, s-a desfășurat nunta magică a umanului Ruxandrei Cesereanu cu Viitorul. Aceste balade postumane inițiază un dialog cu roboții (în general binedispuși) care ne așteaptă nerăbdători la răscrucea post-pandemică. Poeta absoarbe cu nesaț bogăția de date și imagini care provin din jucăriile tehnologice și dă, din partea umană, inteligența și emoțiile pe care le dețin poeții. Rezultatul este spectaculos: profesorul Google se omenește prin înțelegerea poetei Cesereanu. Sophia România este viziunea proaspătă a umanului ieșit din scoica postumanului!”
În Megabiți: preafrumoasa Sophia, titlul e format dintr-un termen cibernetic, urmat de expresia parodică a unui cunoscut cântec lăutăresc. Incipitul poemului parodiază tocmai acea tărăgănată melodie: „Vreau să-mi spui frumoasă Sophia / cine te-a iubit? / câți au plâns nebuni după tine / și câți au murit! / vreau să-mi dai gurița dulce, Sophia, / să mă-mbete mereu / de-a ta sărutare, Sophia,vreau să mor eu”. În următoarea secvență se produce mutarea planului din realul concret, în cel abstract al artei cibernetice, care se intersectează cu divinul: „trupul tău de șarpe felin nu există. / pieptul tău, un tezaur sublim, nu există / dar există surâsul genetic de serafim”. De altfel, portretizarea antropomorfică a robotului Sophia, protagonista cărții, e o preocupare recurentă a poetei. Un vers din Breaking News îi trădează natura de „Frumoasă fără corp”: „ochii ei sunt prea frumoși ca să se închidă vreodată”. Într-un alt vers, tot acolo, apar în portretul ei și contingențe umane: „ar putea sta întinsă pe o targă ori pe un pat de spital”. Poemul Psalm e străbătut de la un capăt la altul de sinergia imanentă textelor biblice, cu deosebirea esențială că aici omul conlucrează cu dispozitivul electronic, care înlocuiește instanța divină: „Cine suntem când mașinăriile din highreality strecoară / dimineți impasibile între un om și altul, / cine suntem când trăim și murim la computer, / scriind lucruri indescifrabile și sentințe indezirabile, / cine suntem când liturghiile cad pe lângă noi ca petalele / iar rădăcina unui gând se dizolvă în acid sulfuric”. Iar în Baby Soph, personajul desemnat prin titlu e văzut ca „o extindere spre computerele lui Dumnezeu”.
Printre acele mici detalii revelatoare, pe baza cărora s-a construit protagonista, dar și celelalte, multe, personaje, unele secundare, altele numai episodice, există și câteva care își trag seva dintr-o zonă a narcoticelor, a halucinogenelor, altminteri, extrem de fertilă în poezia dintotdeauna. Mesmeea, din poemul Second Life, e soră bună cu Riga Crypto: „regină în Țara Ciupercilor, / Mesmeea zboară fără aripi”. În întregul său, acest text e onirico-suprarealist, iar finalul cade ca o cortină urmuziană, ionesciană… În Pangolin, poeta pare a intra într-un joc paronimic (pangolin/pinguin) cu Gellu Naum, dar pare și a se întoarce la sondarea abisurilor umane care transcend oniricul din propriul său volum, Oceanul Schizoidian: „un somnambul umblă în podul casei, / asta e amintirea pe care o avem cu toții când nu putem / adormi. / somnambulul e un pangolin, / deși platoșa alungită nu i se zărește”. Între poemele care pun în valoare, ca tehnică literară, atât intertextualitatea, cât și sincronismul, ambele active, putem număra Habbitul și Sophia, dar și Despre marile et micile vrăjitoare et Robbi V. În astfel de texte, în locul metodei narative, poeta folosește metoda mitică, invocată de T. S. Eliot în analiza romanului Ulise. Drept ilustrare la ceea ce afirmăm, putem reproduce preambulul dialogat al celui de-al doilea dintre poemele amintite mai sus: „Mesmeea: Voi ce înțelegeți prin postuman? / Esthera: Multe și puține lucruri. O stare de creier ars. / Dardina: Post înseamnă (prea) multe, dar nu neapărat moartea umanității cum îl știm. / Șarașka: Postumanul, la noi, e post-țăranul cu un smart-phone în mână… / Nona: Ceva așa future-istic. / Mira: Ceva de neperceput ce ne-o ia înainte nouă ca civilizație. Abureli din astea. / Robbi V.: Postuman e ca și cum ai fi pește, după ce ai fost om, după ce ai fost pește, cum bine a observat Pitagora”.
O călătorie cu trenulețul electric îmbracă alegoric două momente faste, cu geneză, parțial, comună din istoria poeziei noastre recente: mișcarea onirică și optzecismul cu prelungirile sale: „S-a făcut că mi-am închipuit cum Budila-Express / era un trenuleț electric cu șinele de jucărie pe suprafața unei sufragerii / dintr-un apartament cu trei camere, în comunism, / în trenuleț voiajau câțiva prieteni de-un leat cu mine, / Mușina, Bodiu et Panța, plus al patrulea pierit, mult mai bătrân, / cunoscut ca Ivănceanu onirofantul și gotic-azilantul”. Călătorilor năzdrăvani de pe „Budila-Express de jucărie”, din primul tablou, li se adaugă, deloc întâmplător, încă doi, cu profile aparte și reprezentativi pentru a ilustra anxietatea influențelor, întâi părintele onirismului: „urcă-te, domnule Dimov, nu e nimic patogen, / trenulețul sare de pe linii, dar nu se răstoarnă”, apoi poeta însăși, autoare a Sophiei România: „eram singura femeie între domnii aceia belferi, fără monoclu / dar ne simțeam ca niște hermafrodiți mai degrabă, / veniți de pe povârnișurile istoriei alături de sciți”. Sophia și pandemia consolidează credința că orice poezie autentică e și „ocazională”. Poeta pare una dintre naratoarele din Decameron, gata să-și înșiruie frescele culese dintr-un peisaj bântuit de molimă: „stăm acasă, scriem povești și poezii, lăsăm testamente acide, / răvașe în prăjituri / și o grămadă de documente provinciale / în care maiestatea sa moartea pe picioroange saltă prin orașele patriei / și prin alte cotloane ale lumii”. Îmbinarea experimentului cu o culoare locală apăsată face din Sophia România unul dintre volumele reprezentative pentru poezia ultimilor ani.
+ There are no comments
Add yours