„Sunt mii de moduri de a suporta realitatea”

„Iglu, igluuri, s.n., colibă făcută din gheață sau zăpadă, în care unele triburi de eschimoși locuiesc temporar, în sezonul de vânătoare polară” (DEX). Pentru noi, acest cuvânt e și titlul unui volum de poeme al lui Alexandru Ovidiu Vintilă, apărut la Editura Eikon, București, 2022. Autorul lui are destule premii și cărți, de poezie și de eseistică, pentru a nu părea cititorilor noștri un necunoscut, iar pe deasupra, e și redactor-șef al revistei „Bucovina Literară”, despre care am mai adus vorba în aceste pagini. Între vocabulele care atrag atenția prin recurență, realitatea și lumea sunt cele care imprimă un contur tematic poeziei din Iglu. Ne mai rămâne doar să vedem cum funcționează simbolistica titlului în imaginarul, auster, dar foarte dinamic al acestei poezii. Căci, la Alexandru Ovidiu Vintilă, cuvântul cade întotdeauna pe muchie, fără să ofere certitudini semantice confortabile. Adică, este ca vorbirea „în doi peri”, caracteristică spațiului lingvistic de unde vine poetul. Ideea de habitaclu pare din capul locului subminată de răceala și fragilitatea zăpezii sau gheții din care e confecționat igluul. Doar cea de scut, de platoșă, de armură iluzorie, pe scena unui război, care e însăși condiția umană, vine să susțină un sens poetic.

Cartea se deschide cu un distih ce pare o secvență din rugăciunea împărătească Tatăl nostru: „în cer și pe pământ”. Desenul astfel conturat e al unui univers împărțit în două, în sacru și profan, iar la mijloc: poetul. El ține într-o mână lucrurile veșnice, însă neluate în seamă, și în cealaltă, partea efemeră a lumii: „la temelia de piatră a ierbii/ vine întâi primăvara/ într-o după-amiază// am văzut nepăsarea discontinuă/ a tuturor trecătorilor// traversau inuman străzile” (Sunt lucruri care nu au sfârșit). În atmosfera poemelor plutește un parfum mistic: „ninge mărunt și se aud clopotele” și se percepe jinduirea unui paradis pierdut: „e o împăcare decisivă/ în peisajul urban și nici nu știi/ pe ce lume trăiești” (Și nici nu știi pe ce lume trăiești). Ar fi asta jumătatea poetului care ține în mână vecia iluzorie, în timp ce umbra ei teriană se profilează într-un poem cu titlul Epoca de aur. În structurile textului se deslușește o fină urzeală istorică. Expresia din titlu e încă abrazivă pentru urechile unora dintre noi, iar sugestia ei e susținută de câteva, evazive, instanțe narative: verbele la imperfect, teama ca stare ce poate însoți un eveniment, alternată de apatie, o perspectivă narativă care observă nefirescul întâmplărilor, așteptarea la capătul căreia pândește neantul istoric: „Așteptam să irumpă o nouă epocă de aur/ bizarerie specifică și un atribut/ al fricii de-a nu/ ne mai întoarce din drum// era o vreme a vrajbei și mă simțeam ocult/ în zilele mele lungi stăteam prăbușit// (din stradă/ toate străluceau/ în lumină// o apă a curs/ ore în șir/ de la vărsare la izvor)// așteptam să irumpă o nouă epocă de aur/ a sosit vremea/ voi fi/ în sfârșit// (eu exist)/ în plinătatea reflexelor mele/ supraviețuind// sunt acolo/ fratele și fiul risipitor// am plecat împreună/ și în urma noastră/ nu am văzut nimic// nimic nu am văzut/ în urma noastră// așteptam/ să irumpă/ o nouă/ epocă de aur”.
Toposul poetic al lui Alexandru Ovidiu Vintilă nu e, nici pe departe unul seducător, ori măcar generos și fertil. Piatră e tot ce se vede și ce se poate simți sub tălpi, aflată sub stăpânirea unui ger polar, iar mesagerul cu cel mai mare relief al acestui ținut e „o insectă de fier”. Curioasă ni se pare arhitectura acestei metafore, în cadrul căreia, toate atributele metalului: culoare, răceală, rigiditate, sunt transferate micuței vietăți: „în ianuarie dimineața e un ger/ de crapă pietrele// un soare invizibil precum o insectă de fier (O insectă de fier). Relieful exterior se imprimă în, sau cel puțin comunică cu universul psihic, antrenându-l înspre o morfologie minerală: „e o stare metafizică/ deasupra urbei la o masă de piatră/ stă un om de piatră care bea/ dintr-o ceașcă de piatră”. Tot în geografia poetică de aici, cineva apare ca din senin și bate un cui în perete. Pare un mod anecdotic de a lua în stăpânire un spațiu, un teritoriu habitual. Dar obiectul din finalul micului poem ce urmează, „un dulap”, ne obligă să-l percepem ca pe un succedaneu al sicriului, mai ales în asociere cu „un cui”: „un altul// a bătut un cui în perete// sunt mii de moduri/ de a suporta realitatea/ în fața ochilor tăi nu e decât un dulap negru masiv” (Un cui în perete). Din multe poeme răzbate nostalgia spațiilor exotice, câteva dintre ele explicit recunoscute ca făcând obiectul unor vizite auctoriale. Astfel, putem descifra o natură poetică veritabilă, cu zvâcniri de romantic ori de peregrin simbolist în suflet, dar cu blocnotesul reporterului acerb în buzunarul de la piept.
Aproape frecvent, în demersul nostru de glosator pe marginea unor cărți de poezie, căutăm și câte o piesă cu valoare programatică. În cazul de față, poemul se numește Se vede din avion că și exprimă gesturi ce cuprind o atitudine poetică în care elementul ludic pare prevalent: „admiri/ și disimulezi că admiri/ cum ninge destul de frumos/ într-un perimetru riguros cu/ certă vocație europeană:// la jimbolia”. Urmează strofe dense, clădite intertextualist în jurul unor nume de poeți, de bună seamă cei frecventați mai des și magiștrii autorului. Primul e cel care și-a făcut din orașul Jimbolia un cronotop și care este considerat un fenomen al înnoirii peisajului poetic autohton: „poetul petre stoica/ și-a revăzut morții dragi/ a scris într-o nouă gramatică// resorturile civilizației de nichel/ și despre surâsul insolit al mării”. Următoarele două nume par metonimii ale unor experiențe poetice autobiografice: „Iar osip mandelștam și dinu abăluță/ au privit prin golul unei menghini de tâmplărie/ «cândva la brașov/ nori albi și brazi ipotetici»/ (au fost fericiți) și au bătut străzile/ «fără niciun gând»”. Dintre optzeciști, a fost ales un poet de mari convulsii lăuntrice și de un la fel de mare rafinament stilistic: „Doar octavian soviany în chip miraculos/ a mai fost pe acolo,/ și-a pus întrebări:// «dacă berlinul ar fi un măr mare și roșu?»// și a respirat «aerul, sonor, ca o tobă de tinichea»,/ fără echivoc”. Revenirea la „poezia realelor” se produce prin invocarea unui autor de mari proiecții mitologice, în amestec cu un soi de „suprarealism țărănesc”: „ion gheorghe a comentat despre platon/ cum a suferit destul în republica lui// zi și noapte se tot topea oțel în uzine// și iarba creștea în neștire// Și nu a fost îndeajuns,/ sunt afinități de substanță,/ solemnități care întâlnesc alte solemnități/ momente agonice iminente.// Prin capitalele bătrânului continent/ e forfotă,/ ce forfotă a sângelui care se ridică/ împotriva sângelui”.
Un alt poem poartă titlul Centrul lumii și impune, în legătură cu rostul poetului, o viziune înrudită celei dintr-un cunoscut haiku al lui Octavio Paz, Copil cu titirez, care ne vorbește despre ubicuitatea jocului: „De câte ori îl lansează/ cade, exact/ în centrul lumii”. Sunt păsări e un text în care apare, nu întâmplător, vocea lui Oskar, personajul grotesc din romanul lui Günter Grass, Toba de tinichea. De-aceea, în lectura poemului, se cuvine să fim atenți la modul cum folosește poetul epitetul multiplu: „și mai era de jur împrejur și/ noapte de noapte tristețea/ vertiginoasă// (precisă și gravă)// halucinantă”. Ni se elucidează astfel încă o dimensiune a acestui univers poetic. În această cheie a convenției împrumutării de către autor a unei voci de personaj romanesc putem cuprinde întreaga frumusețe a unui poem ca acesta: „Câinii anunță zorii unei dimineți/ în care am/ citit/ despre/ bolnavii dintr-un spital de boli nervoase din köln// anxietatea/ te frământă în pumni// stai/ calm/ și privești norii// toată acea lume de trotinete electrice/ și glasuri care vorbesc despre moarte// și nu despre meciul franța-elveția/ care se joacă anul acesta la bucurești// marți seara sau joi/ prima oară după șase luni/ am respirat/ iarăși/ aerul mării negre// mirosul/ dulceag/ de stătut/ al algelor/ în aprilie deja înfloriseră merii// ceea ce înseamnă că realitatea se configura atonal/ între patru pereți/ acolo e locul unde se strigă/ și strigătul/ îți rupe lumea/ în două” (Și strigătul îți rupe lumea în două).
Povestirea unui vis, în Sfinte Sisoie, lasă impresia că naratorul ar și crede pe jumătate ceea ce spune, însă o a doua jumătate, cea ironică, a scenariului, chiar dacă ține toată reprezentația la suprafață, ar putea și s-o zdruncine. O întrebare din text strecoară, pe cât înțelegem noi, în inima cititorului șarpele îndoielii: „Oamenii chiar au parte, Cuvioase Sfinte,/ într-o viață/ de mai multe învieri?” Culegătorii de ambalaje e ultimul poem din cuprins, structurat în mai multe episoade. Un vers din prima secvență dă pe față gnoseologia estetică a autorului: „inima noastră e mai deșteaptă decât creierul nostru”. O alta ne sugerează, prin paralelismul compozițional, bipolaritatea ființei, natura noastră fundamental oximoronică: „Ozn-uri/ pe cerul/ andalusiei/ acasă prin/ fereastra/ murdară/ am văzut/ cum totul/ se duce/ la vale”. Dorim, înainte de încheiere, să mai poposim în dreptul unui fragment care ne amintește imaginea inițială, cea care ne trimite la Tatăl nostru: „Facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ”. De data aceasta, noi vrem să citim versurile cum ar fi ale unei parabole care conține încifrată însăși existența umană. Ideea de circularitate redă dimensiunea ei temporală, pe când geometria pătratului trimite către spațiul nostru vital. Actorul și actrița care se întrec în a recita versete biblice au ca prototip perechea adamică. Iar rostirea versetelor echivalează cu o rugăciune: „ne învârteam/ într-o plimbare care ne-a liniștit/ profund// ne aflam într-o grădină perfect pătrată/ acolo o actriță tânără și un actor bătrân/ au rostit cu ușurință versete/ din biblie// noi/ ne-am strâns într-un fel de cerc/ și am conversat/ aproape/ o oră”. Alexandru Ovidiu Vintilă e un poet negălăgios, dar despre care ar trebui să se vorbească mai mult.