Peregrinările poetice ale unui solitar

Poetizări tactile este volumul Luciei Bibarț, un op așezat, o rostire care ascunde un calm disimulat ce trădează, în esență, o apăsare interioară. Lirismul confirmă un destin asumat, frământat, dezvăluie solitudinea poetului care traversează crize existențiale.

Poetul își consumă devenirea pe ruinele valorilor fundamentale, iar „omul fără însușiri” și-a pierdut centrul în încercarea de găsire a unei direcții. Epiderma ficționalului pare a fi singura care poate da un sens coerent „bâlciului deșertăciunilor”: „Tăcere între filele cărții,/ Însetat de concret,/ Personajul s-a descătușat/ De ficțiune și-a plonjat arzând/ În realitate.// Nonficționalul,/ A ales să se otrăvească./ Câte puțin”.
Volumul creează impresia unui jurnal liric în paginile căruia poeta își radiografiază tribulațiile interioare și observă cu luciditate spațiul pe care îl redă fragmentar. Vocea poetică este nostalgică, solitară, iar lumea este o anomalie ce se derulează în limitele absurdului: „Se macină viețile,/ În vârtelnița timpului…”; „Cică,/ copilul este liber./ Atât de liber,/ încât poate/ să-și decidă singur/ numele și/ viitoarele apucături./ Femeiești sau bărbătești./ În numele libertății depline,/ a «drepturilor omului»,/ – politically correct! –”. Într-o societate ce reeditează absurdul kafkian, anormalul devine normalitate, lumea și-a pierdut semnificația, iar omul a fost aruncat în haosul preexistențial. Timpul trăit este cel al destrămării, al disoluției, al stingerii. Cartea devine o frescă a trăirilor interioare și exterioare: „Stație de tramvai./ Muritori cenușii/ răbdător – melancolici,/ cartofi, ceapă, fasole/ conviețuind, «multietnic»/ (…)/ O doamnă politician/ rătăcită miraculos/ acolo,/ mușcând proletar/ dintr-un covrig”; „Azi,/ Sunt prea tristă/ ca să mai vorbesc./ Chiar și cu mine!/ (…)/ Dragul meu, te rog,/ Sună la 112./ Mă simt bolnav de tristă”. Sentimentul transmis este de tensiune existențială aflată la limita acceptării. Prăbușirea individuală se conjugă cu prăbușirea cosmică într-o dialectică a rostirii. Eul, captiv în alteritate, deconstruiește realul atât într-un registru solemn, cât și într-unul colocvial: „ești ca aluatul/ pus la dospit.// în așteptarea mâinilor/ care să-ți desăvârșească/ arhitectura./ să te treacă din labirintul lui/ Cnossos/ – fără să te întâlnești cu/ Minotaurul! –/ în cetatea ideilor// unde, după cuvenita/ perioadă de meditație/ – cu pasul Ariadnei pe aproape –/ să recunoști:/ «Am intrat orb…»”.
Imaginile alternează între acceptare și blazare într-o redare pe alocuri barocă. Oniricul este extirpat din cetate, ființa este deprinsă a trăi într-un decor fără sens. Confesiunea lirică se distribuie pe spațiul unei confruntări grave dintre eul profund și exteriorul insondabil. Poezia pare a fi singura compensație a artistului, singura capabilă a mai seduce: „Vin să te transform/ într-o victimă sigură/ a voluptoaselor/ mele forme/ de seducție/ …poetică”; „Iubito, tu/ te țeși în poezie/ Când îmbrăcându-te/ Acoperi părți din tine”. Înstrăinarea devine o modalitate coerentă prin care poetul se protejează de realitatea imediată: „Ai tras fermoarul peste sufletul/ tău/ Și m-ai închis,/ Cu șuvițe, iriși și forme,/ Între. Dar aproape”.
Relieful pe care se construiește discursul liric este unul familiar, cel al neliniștilor firești ale ființei legate de disoluția lumii contemporane. Este recognoscibilă o sensibilitate poetică nuanțată prin idei ce trădează pe alocuri un eu aflat în criză, un eu ce trăiește într-un întuneric simbolic. Poeta exersează obscurul și îl receptează cu toate simțurile: „Lasă-mă să/ văd întunericul./ Nu, nu cu ochii!/ Cu palmele, cu tălpile/ să-i caut formele/ și să mă-mbrac cu ele.// Lasă-mă/ să-l inspir. Să-i/ pipăi fluidul/ și să-l plimb printre/ papilele gustative/ ca pe un vin nou.// Lasă-mă/ să mă împrietenesc/ cu întunericul/ și-apoi…/ să mă-mpresoare”. Spațiul identitar se află în disoluție, iar mefiența față de lumea contemporană este resimțită plenar. Totul pare a se prăbuși, dar odată cu lumea și poetul. Tristețea domină rostirea lirică, realitatea este crudă, amenințătoare: „Ești murdar/ ca un ban/ trecut din/ mână-n mână./ Ca o națiune/ dezintegrată/ în globalizarea amorfă./ Ești murdar/ ca politica/ care ne satură/ cu demagogie./ Ca tratatele de pace –/ adevărate pregătiri de război./ Ca strategiile/ marilor soldați –/ artă a înșelăciunii –,/ Ești”.
Suferința poetului poate fi tăinuită și ameliorată prin credință: „Când/ mi se face frig/ de nesiguranță,/ nemulțumire,/ mizerie și strâmbătate,/ mă înfășor/ în căldura/ credinței mele”. Poemele sunt scrise într-un registru cromatic variat, alcătuind un mozaic liric în pensulații subtile, în spatele căruia descifrăm stări contradictorii. Notele coloristice, jocul dihotomic, lumini și umbre, traduc nevoia evadării din povara existențială: „Nu știu încă,/ cât timp vom împleti împreună/ tu roșu, eu alb”; „Se înserează/ În tabloul tău./ Lumini apun căscând./ Umbre încolțesc/ tăceri murmurate./ O pensulă adastă în borcan”. Lucia Bibarț este un Iona rătăcind în drumul spre Ithaca, adevărat imago mundi, reeditând propria-i devenire: „Tare-i târziu/ și ce-am mai crescut…// Mamă a mea…/ m-aș culcuși în sfintele vremuri/ ale brațelor tale./ Eu să plâng, ele să mă mângâie/ și ațintită în privirea ta/ să mă eliberez/ de mine, înmugurind în cosmicul tău trup,/ a doua oară”.
Poetizări tactile, titlu versatil, este o colecție menită a reda condiția poetului într-o notă sinestezică.